SEMĂNATUL ŞI LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE A CULTURILOR

Semănatul reprezintă lucrarea prin care se încorporează în sol seminţele, unde
în condiţii favorabile de umiditate, căldură şi aeresire încolţesc dând naştere unor
plante noi.
3.1 Metode de semănat
Acestea diferă în raport cu planta, modul de cultură, scopul culturii, condiţiile
naturale etc., putând fi clasificate în două grupe: semănatul prin împrăştiere şi
semănatul în rânduri.
Semănatul prin împrăştiere, având unele neajunsuri faţă de semănatul în
rânduri se practică pe suprafeţe reduse. Dintre dezavantaje se impun amintite:
repartizarea neuniformă a seminţelor, răsărirea eşalonată, îmburuienarea mai
pronunţată, creşterea cantităţii de sămânţă cu 15-20% etc. Semănatul manual prin
împrăştiere se mai utilizează încă în orezării, la unele plante legumicole (spanac,
ridiche de lună şi de vară, arpagic, etc.) la supraînsămânţarea pajiştilor naturale etc.
Semănatul prin împrăştiere se poate executa şi cu maşini echipate cu brăzdare
speciale ori cu mijloace avio.
Semănatul în rânduri este metoda răspândită la toate plantele de cultură
datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă dintre care amintim: repartizarea
uniformă a seminţelor în rânduri echidistante, asigurarea pentru fiecare plantă a unei
suprafeţe de nutriţie relativ egală, ceea ce asigură creşterea şi dezvoltarea uniformă a
plantelor, crearea posibilităţii de a mecaniza lucrările de îngrijire a plantelor
prăşitoare etc.
În funcţie de biologia plantelor, de scopul pentru care se cultivă etc., se
practică mai multe metode de semănat în rânduri.
Semănatul în rânduri obişnuite cu distanţa dintre rânduri de 12,5 cm, se
realizează cu SUP-21, SUP-29 sau SUP-48, asigurându-se fiecărei plante o suprafaţă
de nutriţie sub forma unui dreptunghi alungit. Această metodă se practică pe scară
largă la cerealele păioase, mazăre, borceag, in, cânepă pentru fuior, graminee şi
leguminoase perene, furajere, etc.
31
Semănatul în rânduri dese sau apropiate, se execută cu semănători
speciale sau semănători universale la care se ataşează brăzdare suplimentare, în aşa
fel încât distanţa dintre rânduri să nu depăşească 6-7 cm. Pentru realizarea
semănatului în rânduri dese este absolut necesar ca terenul să fie uniform afânat la
adâncimea de semănat, mărunţit şi nivelat. Prin reducerea distanţei dintre rânduri,
creşte distanţa dintre plante pe rând, astfel că suprafaţa de nutriţie a unei plante se
apropie de forma pătratică, creându-se astfel, condiţii pentru utilizarea deplină a
tuturor factoriilor de vegetaţie. Această metodă se foloseşte cu bune rezultate la toate
culturile care în mod obişnuit se însămânţează la 12,5 cm distanţă între rânduri.
Semănatul în rânduri simple distanţate se foloseşte la plantele prăşitoare,
distanţa între rânduri fiind de 25-70 cm. În acest scop se utilizează maşini de semănat
speciale (SPC-6, SPC-8, SPC-9, SPC-12), sau maşini de plantat cartof, răsaduri, etc.
Această metodă prezintă avantaje multiple printre care se impune subliniată
posibilitatea efectuării mecanizate a tuturor lucrărilor de îngrijire. Pentru eliminarea
lucrărilor de rărit se practică semănatul în cuiburi prin echiparea corespunzătoare a
semănătorilor cu dispozitive de repartiţie a seminţelor.
Semănatul în fâşii sau benzi se practică la culturile însămânţate în rânduri
obişnuite cât şi în rânduri distanţate. Aşa de exemplu, loturile semincere de cereale
păioase, din verigi superioare (superelită, elită) se însămânţează în benzi de 1,5 m cu
distanţa între rânduri de 12,5 cm, iar între benzi se lasă o distanţă de 25-35 cm pentru
deplasarea muncitorilor care execută lucrări de purificare biologică. La alte culturi
(sfecla de zahăr, soia, fasole etc.) distanţa dintre rânduri în cadrul benzii este de 45
cm, iar între rândurile pe unde circulă roţile tractorului se lasă 60-70 cm pentru a
înlesni efectuarea lucrărilor de îngrijire.
Semănatul în rigole se practică în zonele secetoase, pe soluri nisipoase sau
pe terenuri situate în pantă. În acest caz în faţa brăzdarelor semănătorii se găsesc
corpuri de rariţă, care deschid rigolele. Sămânţa fiind încorporată mai adânc în sol,
găseşte umiditatea necesară încolţirii, iar plantele răsar şi se înrădăcinează mai bine.
Semănatul în coame se practică în soluri cu exces de umiditate, sămânţa
fiind aşezată în biloane confecţionate anterior cu rariţa sau concomitent cu
însămânţarea. În felul acesta, atât sămânţa cât şi plantele tinere sunt ferite de
influenţa umidităţii excesive.
32
3.2 Epoca de semănat
Prin epocă de semănat se înţelege intervalul de timp în care seminţele
plantelor de cultură pot fi încorporate în sol pentru a se asigura încolţirea şi răsărirea
uniformă a acestora în vederea obţinerii de plante viguroase.
Epoca de semănat depinde de particularităţile biologice ale plantelor de
cultură, a soiurilor şi hibrizilor, de temperatura solului şi aerului, scopul pentru care
se cultuivă etc.
Pentru culturile de toamnă care ocupă cca. 1/3 din suprafaţa arabilă a ţării,
semănatul la epoca optimă asigură răsărirea plantelor la timp şi pregătirea plantelor
pentru a suporta intemperiile sezonului rece. Dacă se seamănă prea devreme plantele
sunt expuse la atacul diferiţilor dăunători şi boli, iar semănatul prea târziu determină
înfrăţire slabă şi reducerea rezistenţei la iernare.
Dintre culturile de toamnă cel mai devreme se seamănă rapiţa (spre sfârşitul
lunii august), după care urmează în ordine secara, orzul şi orzoaica de toamnă, grâul
de toamnă.
Primăvara se seamănă majoritatea plantelor de cultură. În funcţie de
temperatura minimă de germinare (tabelul 2), culturile de primăvară se însămânţează
în mai multe epoci, după cum urmează:
Epoca I, (timpurie) când temperatura solului se menţine între 1-3oC (lucernă,
trifoi, mazăre, cereale păioase de primăvară etc.);
Epoca I (mai târzie), la temperatura solului de 3-7oC (in, cânepă, linte, sfeclă,
cartof, floarea soarelui etc.);
Epoca II-a, când temperatura solului s-a ridicat la 8-10oC (soia, porumb,
fasole etc.);
Epoca a III-a, începe când temperatura solului a urcat la peste 11oC (orez,
bumbac, bostănoase, se plantează tutunul etc.).
Semănatul se mai poate executa şi în timpul verii pentru culturi succesive,
avându-se grijă să se efectueze concomitent cu eliberarea terenului de planta
premergătoare.
Data începerii semănatului depinde şi de mersul vremii în anul respectiv, de
expoziţia terenului, textura solului şi alţi factori.
Astfel, în zonele de şes solul se încălzeşte mai devreme decât în zonele
colinare, solurile nisipoase se încălzesc mai repede decât cele argiloase, pantele cu
expoziţie sudică se încălzesc mai repede decât cele nordice etc.
33
3. 3 Adâncimea de semănat
Adâncimea de semănat depinde de particularităţile plantelor, de starea de
pregătire a terenului, de textura şi umiditatea solului şi alţi factori. În general se
apreciază că seminţele plantelor trebuie introduse în sol la o adâncime de circa 10 ori
mai mare decât diametrul lor. Aşa de exemplu, seminţele mici (trifoi, lucernă, in,
mac etc.) se seamănă la adâncimea de 2-3 cm, iar cele mai mari mai adânc (de ex.
grâul la 5-7 cm, porumbul la 7-8 cm etc.).
Pe solurile mai uşoare, în zonele mai aride se seamănă mai adânc (la limita
maximă) iar pe solurile argiloase şi mai umede se însămânţează mai superficial.
La plantele dicotiledonate cu germinaţie hipogeică (mazăre, etc.) se poate
semăna mai adânc decât la cele cu germinaţie epigeică (fasole, soia etc.).
Faţă de adâncimea stabilită pentru semănatul în perioada optimă, întârzierea
semănatului în toamnă impune însămânţarea mai adâncă, de altfel ca şi în cazul
întârzierii semănatului de primăvară pe solurile cu umiditate insuficientă.
3. 4 Lucrările de îngrijire a culturilor
Lucrările de îngrijire se aplică diferenţiat, în funcţie de felul plantei (de
toamnă sau primăvară) de distanţa dintre rânduri, gradul îmburuienării terenului,
gradul tasării sau afânării solului, condiţiile climatice din cursul perioadei de
vegetaţie etc.
Lucrările de îngrijire la culturile de toamnă.
De la semănatul culturilor de toamnă şi până la intrarea în iarnă pot apărea ca
necesare următoarele lucrări: udarea de răsărire pentru zonele secetoase, combaterea
dăunătorilor (ex. Zabrus tenebrioides) în cazul apariţiei acestora şi eliminarea
eventualului exces de umiditate, provocat de ploile abundente.
În timpul iernii, unde există posibilităţi, se vor lua măsuri de reţinere a zăpezii
pe semănături folosindu-se parazăpezi. De asemenea, se vor face controale periodice
pentru a se verifica starea vegetaţiei plantelor în scopul stabilirii eventualelor măsuri
ce trebuiesc întreprinse primăvara.
În perioada de primăvară, dacă este cazul, se elimină surplusul de umiditate şi
se efectuează fertilizarea suplimentară, combaterea bolilor, dăunătorilor şi a
buruienilor, precum şi irigarea culturilor. De asemenea, la desprimăvărare pe
parcelele cu plante dezrădăcinate (“descălţate”) se va lucra cu tăvălugul neted pentru
34
a pune în contact cu solul rădăcinile plantelor. Pentru distrugerea buruienilor în curs
de răsărire şi a crustei, în tehnologia culturilor de toamnă s-au practicat mult timp
lucrările cu grapa şi sapa rotativă. Cercetări recent efectuate (C. Pintilie şi colab.
1985) au constatat că aceste lucrări nu numai că nu influenţează pozitiv asupra
producţiei, dar în multe cazuri, determină rezultate negative.
Lucrările de îngrijire pentru culturile de primăvară se diferenţiază pentru
culturi neprăşitoare şi respectiv prăşitoare.
Pentru plantele neprăşitoare, care se seamănă în rânduri obişnuite, se pot
efectua după caz, următoarele lucrări : tăvălugirea imediat după semănat dacă solul
este uscat sau când se seamănă seminţe mici, grăpatul pentru distrugerea crustei
înainte de răsărirea plantelor, combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor,
îngrăşarea suplimentară etc.
Pentru culturile de prăşitoare, în funcţie de condiţiile climatice şi de cerinţele
plantelor se pot executa: grăpatul, completarea golurilor, răritul, muşuroitul, mulcitul
etc.
Grăpatul se face numai la anumite culturi putându-se efectua atât înainte cât
şi după răsărirea plantelor cu scopul de a distruge crusta şi buruienile în curs de
răsărire.
Completarea golurilor. Golurile pot să apară datorită semănatului defectuos,
a atacului dăunătorilor şi altor cauze. Golurile trebuiesc completate imediat după
răsărirea culturilor, folosindu-se sămânţa înmuiată.
Prăşitul, urmăreşte în primul rând distrugerea buruienilor şi realizarea unui
strat de sol afânat la suprafaţa solului, care să contribuie la păstrarea apei în sol,
aerisirea acestuia etc. În funcţie de gradul de îmburuienare, de însuşirile solului, de
regimul precipitaţiilor şi de felul plantei în cursul perioadei de vegetaţie se execută 2-
5 praşile.
Printre rândurile de plante prăşitul se execută mecanic cu cultivatoare
echipate cu piese active diferite în funcţie de planta de cultură şi scopul praşilei, iar
pe rând prăşitul se execută manual. Prin aplicarea erbicidelor pe rând praşilele
manuale pot fi eliminate iar la aplicarea pe întreaga suprafaţă se reduce şi numărul
praşilelor mecanice.
Răritul se execută la culturile semănate prea des şi constă în smulgerea
plantelor până la realizarea desimii optime. Răritul trebuie efectuat în faza de 2-4
frunze, deoarece orice întârziere influenţează negativ creşterea plantelor şi în final
producţiile scad. Se aplică la sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, porumb şi alte
35
plante. Întrucât este o lucrare costisitoare şi anevoioasă semănatul trebuie executat
astfel încât să se evite răritul.
Muşuroitul sau răriţatul se execută cu cultivatoarele echipate cu corpuri de
rariţă iar pe suprafeţe mici se poate efectua manual cu sapa. Muşuroitul se
recomandă să fie aplicat numai la cartoful cultivat în zone umede cu scopul de a
intensifica formarea tuberculilor.
Mulcirea constă în acoperirea solului cu paie tocate, gunoi de grajd, turbă,
folii de polietilenă sau alte materiale în scopul îmbunătăţirii regimului de apă, aer,
căldură şi hrană din sol. În momentul de faţă se practică pe suprafeţe restrânse în
legumicultură, în căpşunării etc.
La plantele prăşitoare, în funcţie de cerinţele acestora se mai pot executa şi
alte lucrări cum ar fi: ciupitul, cârnitul, copilitul, polenizarea suplimentară, irigarea
etc.