BURUIENILE ŞI COMBATEREA LOR

4. 1 Generalităţi
Se numesc buruieni speciile sălbatice de plante adaptate să trăiască împreună
cu plantele cultivate pe care le stânjenesc în creştere şi uneori le distrug sau le
elimină din lan.
Sub numele de buruieni în sens mai larg se înţeleg toate plantele străine dintro
cultură. De exemplu plantele de secară dintr-o cultură de grâu sunt considerate
buruieni. Asemenea buruieni se numesc buruieni condiţionate.
În fiecare zonă pedoclimatică, există un anumit grad de îmburuienare,
predomină o anumită grupă biologică de buruieni, anumite specii. Aşa este cazul
ciurlanului în Bărăgan, care s-a dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile de climă,
de sol şi cu tehnica aplicată în agricultură.
Buruienile reprezintă calamitatea principală a agriculturii şi din această cauză
este necesar să se folosească întreg complexul de măsuri pentru combaterea lor.
Pentru ca aceste măsuri să ducă la rezultatele scontate este necesar să se dea o atenţie
deosebită cunoaşterii biologiei buruienilor.
4.2 Pagubele aduse de buruieni agriculturii
Prezenţa buruienilor în culturi influenţează preţul de cost al lucrărilor
agricole, a produselor agro-alimentare şi textile şi în general veniturile agricultorilor.
Dacă se iau din timp măsurile tehnice necesare se pot reduce substanţial unele
cheltuieli şi pierderi.
Buruienile sunt mult mai bine adaptate la condiţiile de mediu şi mult mai
rezistente la condiţiile neprielnice decât plantele cultivate. Sistemul radicular al
acestora este foarte bine dezvoltat, adânc, cu mare putere de absorbţie a elementelor
nutritive şi apei. Aşa de exemplu rădăcinile de ovăz sălbatic (Avena fatua) ajung
până la 2 m adâncime şi lateral sunt răspândite pe o rază de 30-40 cm. Rădăcinile de
pălămidă (Cirsium arvense) în primul an al vieţii ajung la adâncimea de 3,5 m iar în
al doilea an la 5,75 m şi în al treilea an până la 7,2 m.
37
În cele ce urmează se prezintă pagubele principale cauzate de buruieni
agriculturii.
4. 2. 1 Concurenţa dintre buruieni şi plantele cultivate în ceea ce priveşte apa,
lumina şi substanţele hrănitoare
Buruienile consumă apă în cantitate mare. M.E. Wolny (cit. de Gh. Ionescu-
Sişeşti, 1958) a găsit într-un lan cu cartofi îmburuienat 19,68 % apă în sol, iar într-un
lan vecin curat de buruieni 22,40%. Diferenţa de 2,82% reprezintă o pierdere de 84,6
tone apă la hectar pe stratul arabil de 20 cm. Traian Săvulescu a arătat că buruienile
extrag în general de 3 ori mai multă apă decât cerealele. O plantă de muştar consumă
de 4 ori mai multă apă decât o plantă de ovăz. Buruienile sunt socotite pe drept
cuvânt ca fiind una din cauzele principale, care determină seceta solului chiar atunci
când condiţiile meteorologice sunt favorabile.
Buruienile consumă din sol importante cantităţi de substanţe hrănitoare în
detrimentul plantelor agricole. Acest lucru reiese din compoziţia chimică a
buruienilor în comparaţie cu a grâului (tabelul 5).
Tabelul 5
Compoziţia chimică a câtorva specii de buruieni şi a grâului
Conţinutul
Specia
N K2O P2O5
Albăstriţa (Centaurea cyanus) 2,3 2,0 1,0
Pălămida (Cirsium arvense) 2,6 2,0 1,2
Media la 18 specii diferite de buruieni 1,9 3,5 0,5
Grâu de toamnă 0,7 0,7 0,5
Din analiza acestor date rezultă că în comparaţie cu buruienile grâul extrage
de aproape 3 ori mai puţin azot, de 5 ori mai puţin potasiu şi aproape de 2 ori mai
puţin fosfor.
În culturile invadate de buruieni, din cauza lipsei de lumină plantele cultivate
se etiolează, cresc în lungime, asimilează puţin, nu-şi pot forma ţesuturi mecanice de
rezistenţă, se frâng uşor, iar procesul de fotosinteză este stânjenit.
4.2.2 Înrăutăţirea calităţii produselor agricole ca rezultat al îmburuienării
Recoltele obţinute de pe lanurile îmburuienate conţin de obicei multe seminţe
de buruieni, care trebuie să fie îndepărtate prin condiţionare. Unele seminţe de
38
buruieni cum ar fi de exemplu cele de odos (Avena fatua) sau cele de cuscută
(Cuscuta sp.) se înlătură destul de greu din recolte.
Unele seminţe de buruieni sunt toxice şi vătămătoare pentru om şi animale, ca
de exemplu cele de neghină (Agrostema githago), zîzanie (Lolium temulentum),
măselariţă (Hyoscyamus niger) ş.a. În boabele cerealelor panificabile nu este admis
un procent mai mare de 0,5% neghină. Seminţele de zîzanie sunt greu separabile din
boabele de cereale. Ele conţin o ciupercă otrăvitoare, care în proporţie mare în făină
poate otrăvi omul. Alte buruieni conţin narcotice ca de pildă piciorul cocoşului
(Ranunculus acer) şi calcea (Caltha palustris).
Seminţele de obsiga secării (Bromus secalinus) măcinate odată cu secara dau
făinii o culoare neagră şi o face neutilizabilă. Dacă în grâu se găsesc seminţe de
punguliţă (Thlaspi arvense) acestea dau făinii un gust amar. Ovăzul sălbatic sau
odosul (Avena fatua) provoacă inflamaţia mucoasei esofagului la cai dacă este
consumat în cantitate mai mare odată cu ovăzul.
În cazul când animalele care dau lapte consumă în timpul păşunatului
anumite buruieni ca: usturoi sălbatic (Allium rotundum), pelin (Artemisia sp.) şi
altele, laptele capătă un gust rău şi devine inutilizabil. De asemenea şi fânul care
conţine buruieni are o valoare nutritivă inferioară.
Trebuie menţionat şi faptul că unele seminţe de buruieni se agaţă de blana
animalelor depreciind calitatea lânei şi a pieilor.
4.2.3 Intoxicaţiile animalelor datorită buruienilor
Sunt o serie de buruieni la care întreaga plantă este toxică. În general
animalele le evită la păşunat. Dacă însă buruienile toxice ajung în fân, animalele nu
le mai pot evita şi se pot ivi cazuri de intoxicări. Cele mai frecvente buruieni toxice
sunt: măselariţa (Hyoscyamus niger), mătrăguna (Atropa bella-dona), cucuta
(Conium maculatum), cucuta de apă (Cicuta virosa), ciumăfaia sau laurul (Datura
stramonium), turiţa (Galium aparine), scânteiuţa (Anagallis arvensis) laptele câinelui
(Euphorbia cyparissias), stirigoaia (Veratrum album), brânduşa de toamnă
(Cholchicum autumnale) etc. În regiunile mlăştinoase şi saline chiar şi unele
graminee sunt toxice, ca de exemplu mana de apă (Glyceria aquatica şi Glyceria
fluitans). Mana de apă este consumată de animale în lipsa altor ierburi şi produce
intoxicarea uneori mortală a acestora.
39
4.2.4 Buruienile ca mijloc de răspândire a insectelor dăunătoare şi a bolilor
plantelor agricole
Unele buruieni ajută la răspândirea bolilor şi dăunătorilor plantelor cultivate.
De pildă, ridichea sălbatică (Raphanus raphanistrum), traista ciobanului (Capsella
bursa pastoris) şi multe alte buruieni crucifere sunt plante gazdă pentru hernia
verzei. Loboda (Chenopodium album) are aceleaşi boli pe care le are şi sfecla pentru
zahăr. În ceea ce priveşte dăunătorii, se poate arăta că volbura (Convolvulus
arvensis) serveşte ca plantă gazdă pentru buha semănăturilor, o insectă foarte
primejdioasă pentru unele plante de cultură. Pirul (Agropiron repens) este o buruiană
gazdă atât pentru viermele sîrmă cât şi pentru rugina cerealelor. Din această cauză
lanurile îmburuienate sunt mai puternic atacate de dăunători şi boli criptogamice
decât lanurile curate.
4.2.5 Creşterea volumului de muncă şi a cheltuielilor de dotare ca urmare a
îmburuienării
Datorită buruienilor, agricultorii sunt nevoiţi să folosească un volum mai
mare de muncă, să facă investiţii suplimentare pentru procurarea uneltelor, maşinilor,
erbicidelor etc.
Buruienile îngreuiază sau împiedică executarea lucrărilor de pregătire a
solului în vederea semănatului, semănatul propriu-zis, lucrările de îngrijire a
culturilor şi recoltatul, micşorând în felul acesta randamentul muncii.
S-au făcut calcule în S.U.A. şi s-a ajuns la concluzia că lucrările solului
reprezintă circa 16% din valoarea producţiei terenurilor arabile şi că aproape 50%
din aceste cheltuieli se datorează buruienilor.
În ţara noastră (N. Şarpe şi colab. 1976) pierderile cauzate de buruieni variază
în limite foarte mari în funcţie de: specia cultivată, gradul de infestare cu buruieni,
condiţiile climatice (an secetos sau ploios), raportul dintre diferitele specii de
buruieni, potenţialul de fertilitate naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte
aplicate.
În tabelul 6 sunt redate limitele pierderilor înregistrate la principalele plante
de câmp.
40
Tabelul 6
Nivelul pierderilor de producţie cauzate de buruieni la diferite plante de câmp
Plantele
Limitele pierderilor în parcelele neplivite sau neprăşite faţă de cele
tratate cu erbicide
Grâu de toamnă 10-70 %
Orz 10-40 %
Porumb boabe 30-95 %
Floarea-soarelui 15-55 %
Soia 40-84 %
Fasole 35-80 %
Mazăre 15-70 %
Trifoliene 40-100 %
Cartof 42-72 %
Sfeclă pentru zahăr 53-96 %
In ulei 20-68 %
Cânepă sămânţă 10-52 %
Dintre plantele prezentate în tabelul 6 cele mai concurate de buruieni ar fi în
ordine descrescândă: trifolienele, sfecla pentru zahăr, porumbul, soia, fasolea,
cartoful, inul, mazărea, grâul, floarea soarelui, orzul, cânepa.
4.3 Sursele de îmburuienare
Spre deosebire de plantele cultivate, care nu se pot menţine în lanuri decât
semănate şi îngrijite de om, buruienile se răspândesc spontan şi se menţin pe câmpuri
mult mai bine decât plantele cultivate. Principalele surse de îmburuienare sunt:
4.3.1 Rezerva de seminţe de buruieni din sol
Seminţele de buruieni din sol provin din seminţele scuturate în fiecare an la
suprafaţa solului, care nu au germinat şi au fost încorporate în masa solului odată cu
executarea lucrărilor.
După cercetările lui Kott (cit. de Gh. Ionescu-Şişeşti, 1958) rezerva de
seminţe de buruieni din sol variază de la 540 milioane până la 3 miliarde de seminţe
la hectar. Din acest număr mare de seminţe de buruieni germinează numai ¼ iar
restul îşi pierd facultatea germinativă.
Numărul seminţelor de buruieni nu este constant. Multe seminţe sunt
consumate de insectele şi animalele din sol, unele germinează şi sunt distruse prin
41
lucrări, iar altele îşi pierd facultatea germinativă datorită condiţiilor de mediu. Pe de
altă parte în fiecare an se scutură de pe buruieni seminţe în cantităţi foarte mari care
îmbogăţesc rezerva de seminţe din sol.
În ceea ce priveşte distribuţia seminţelor de buruieni pe profilul solului s-a
constatat că ea nu este uniformă. Cele mai multe seminţe se găsesc în stratul 0-20 cm
şi cu cât înaintăm în profunzime numărul seminţelor de buruieni scade din ce în ce
mai mult, astfel că la 50-60 cm dispar aproape în totalitate.
4.3.2 Sămânţa plantelor cultivate însăşi, când este amestecată cu seminţe de
buruieni
Această sursă nu este atât de puternică dacă pentru semănat se folosesc numai
seminţe condiţionate. Trebuie avut în vedere ca locurile unde se condiţionează
seminţele plantelor cultivate să nu prezinte focare de răspândire a seminţelor de
buruieni. Toate deşeurile care rezultă în urma condiţionării seminţelor trebuie arse
sau îngropate.
4.3.3 Locurile necultivate, păşunile şi fâneţele neîngrijite
Prin păşunat nu se pot combate buruienile pentru că animalele ocolesc pe cele
vătămătoare. Foarte periculoase sunt răzoarele de hotar îmburuienate, zona căilor
ferate şi a şoselelor şi drumurilor, taluzurile canalelor, locurile unde au fost ariile,
platformele de gunoi etc. Trebuie luate măsuri ca locurile menţionate să fie cât mai
des cosite, astfel ca buruienile să nu poată fructifica şi să-şi răspândească seminţele.
4.3.4 Gunoiul de grajd
S-a constatat că seminţele de buruieni care trec prin tubul digestiv al
animalelor nu-şi pierd în întregime facultatea germinativă.
Pentru ca gunoiul de grajd să conţină cât mai puţine seminţe de buruieni este
necesar să se dea animalelor furaje care pe cât posibil să conţină cât mai puţine
seminţe de buruieni.
Facultatea germinativă a seminţelor de buruieni, care au trecut prin tubul
digestiv al animalelor, este influenţată de specia de animale. Aşa de exemplu, în
urma cercetărilor făcute s-a constatat că seminţele de buruieni trecute prin tubul
42
digestiv la porcine şi-au păstrat facultatea germinativă în proporţie de 24,0%, la
bovine 23,0%, la cabaline 12,9%, iar la ovine 10,7%. Şi-au păstrat facultatea
germinativă şi seminţele de buruieni trecute prin tubul digestiv al păsărilor. În guşa şi
intestinele păsărilor de curte s-au găsit până la 600 seminţe din 10 specii. Dintre
acestea au germinat seminţe de mohor (Setaria sp.), de costrei (Sorghum halepense)
de sulfină albă (Melilotus albus) etc.
Când seminţele de buruieni stau în tubul digestiv până la 24 ore, s-a observat
la unele chiar o creştere a facultăţii germinative. Seminţele de buruieni cu tegument
gros şi care în mod normal germinează după un timp îndelungat, trecute prin tubul
digestiv, îşi subţiază tegumentul şi durata de germinaţie se scurtează.
Experienţa şi practica au arătat că, cu cât gunoiul de grajd este mai puţin
fermentat cu atât conţine un număr mai mare de seminţe de buruieni germinabile.
Pentru distrugerea seminţelor de buruieni din gunoiul de grajd se obţin
rezultate bune folosind metoda de fermentare a gunoiului la cald. Prin metoda de
fermentare la cald se ridică temperatura la 60-70oC, temperatură la care seminţele de
buruieni îşi pierd facultatea germinativă în timp de câteva săptămâni. Când
fermentarea se face la o temperatură cuprinsă între 50-60oC, facultatea germinativă a
seminţelor de buruieni se reduce mult. Dacă temperatura în timpul fermentării este
cuprinsă între 30-50oC timp de 2 luni vara, îşi pierd facultatea germinativă cea mai
mare parte din seminţele de buruieni. La o temperatură de 30oC numai o parte din
seminţele de buruieni îşi pierd facultatea germinativă, iar când temperatura de
fermentare este de 10oC toate seminţele de buruieni îşi menţin facultatea
germinativă.
În condiţii de producţie nu se pot folosi în hrana animalelor furaje şi nici
aşternuturi curate de seminţe de buruieni; prin urmare gunoiul de graj rămâne o sursă
de îmburuienare, iar dacă se folosesc metode raţionale de fermentare a acestuia, se
poate reduce simţitor numărul de seminţe de buruieni capabile să germineze.
4.3.5 Mişcarea seminţelor dintr-un loc în altul cauzată de om
Foarte multe seminţe de buruieni au fost aduse din Asia în Europa în timpul
migraţiei popoarelor. Seminţele erau prinse de părul animalelor, roţile vehiculelor
sau răspândite prin boabele folosite de oameni sau animale.
43
Comerţul cu cereale contribuie de asemenea, la răspândirea seminţelor de
buruieni. În ultimul timp au fost aduse din America în Europa şi invers multe specii
de buruieni.
În prezent statele au luat o serie de măsuri de oprire a răspândirii seminţelor
de buruieni, care pot fi aduse din alte ţări odată cu sămânţa plantelor de cultură.
Buruienile cele mai periculoase, au fost denumite buruieni de carantină.
Buruienile supuse măsurilor de carantină pe teritoriul ţării noastre sunt: Acroptilor
picris Fisch. Mei, Ambrosia artemisiaefolia L., Ambrosia psilostachya DC.,
Ambrosia trifida L., Cenchrus tribuloides L., Cuscuta sp., Helianthus sp., Orobanche
sp., Solanum rostratum Dum.
4.3.6 Factorii naturali, fizici sau biologici care transportă seminţele de buruieni,
la distanţe foarte mari
Din grupa factorilor fizici amintim vântul care transportă în general seminţele
de buruieni, uneori chiar plante întregi, apa râurilor şi fluviilor, apa canalelor de
irigaţie. Animalele sunt factori biologici care transportă seminţele de buruieni,
agăţate de blana lor sau chiar în tubul digestiv. Păsările, de asemenea, contribuie la
răspândirea seminţelor de buruieni, fie în tubul digestiv, fie agăţate de pene.
4.4 Particularităţile biologice ale buruienilor
Pentru ca lupta împotriva buruienilor să de-a rezultate corespunzătoare este
necesar să se cunoască particularităţile lor biologice. În cele ce urmează se prezintă
principalele particularităţi biologice ale buruienilor.
4.4.1 Modul de înmulţire
Spre deosebire de plantele cultivate, buruienile au proprietatea de a se înmulţi
foarte puternic, atât pe cale sexuată, cât şi pe cale vegetativă. Cele mai multe
buruieni se înmulţesc prin seminţe.
După Gh. Ionescu-Siseşti, Anghel, Salsburg, Ujvarosi ş.a. (cit. N. Şarpe,
1976) numărul de seminţe de buruieni produs de o singură plantă poate fi:
Amaranthus retroflexus 500.000–1.000.000, Chenopodium album 72.000-100.000,
Erigeron canadensis 100.000-243.000, Galinsoga parviflora 2.500-300.000,
44
Sysimbrium sp., 60.000-1.500.000 etc. De asemenea, pentru aceeaşi specie există
variaţii foarte mari şi acest fenomen se petrece foarte frecvent ca urmare a
concurenţei dintre plante sau datorită condiţiilor de climă şi sol. În general însă, în
comparaţie cu plantele de cultură, numărul de seminţe produs de speciile de buruieni
este de la zece la câteva mii de ori mai mare.
Multe plante sunt capabile să producă seminţe la numai câteva săptămâni de
la răsărire. Aşa de exemplu o plantă de Galinsoga parviflora are la şase săptămâni
aproximativ 50-100 capitule care conţin fiecare 20-25 seminţe mature (Ivany, cit. N.
Şarpe
şi colab. 1976). O comportare identică au Capsela bursa pastoris, Senecio vulgaris,
Urtica urens, care sunt capabile să producă 3-4 generaţii pe an. În privinţa maturării
seminţelor unele specii ale genurilor Taraxacum, Sonchus, Bellis, Tussilago au
seminţe capabile să germineze înainte de scuturarea totală a petalelor. Alte specii ca
Galeopsis tetrahit, Stachis annua, Cerinthe minor, Symphitum officinale au multe
seminţe scuturate în timp ce în raceme există boboci nedeschişi. Această maturare
timpurie după înflorit şi coacere eşalonată sunt prezente la majoritatea speciilor de
buruieni cu excepţia câtorva specii: din familia Crucifere la care maturarea se face
mai grupat (Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, ş.a.
În afară de seminţe, foarte multe buruieni se pot înmulţi şi prin organe
vegetative. Unele buruieni se înmulţesc prin seminţe şi prin muguri de pe rizomi,
cum ar fi de exemplu: pirul (Agropyron repens), pirul gros (Cynodon dactylon),
costreiul (Sorghum halepense), etc.
Buruieni ca: pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvense), volbura
(Convolvulus arvensis) etc., se înmulţesc prin seminţe şi prin mugurii de pe rădăcină.
La aceste buruieni capacitatea de reproducere prin formarea de noi muguri
capabili de a da tulpinii asimilatoare şi producătoare de seminţe este relativ mare.
După Sagar (cit. N. Şarpe şi col., 1976), o plantă de Agropyron repens poate produce
anual 400-800 noi muguri auxiliari, greutatea totală a rizomilor ajungând la zeci de
tone/ha.
Ujvarosi (1973), citează date după Korsmo care a găsit pe hectar 166
milioane muguri la Sonchus arvensis, 5,2 milioane la Cirsium arvense, 9,1 milioane
la Polygonum amphibium, 26 milioane la Tusilago farfara, 70 milioane la Stachis
palustris şi 260 milioane la Agropyron repens.
45
Alte buruieni se înmulţesc pe lângă seminţe şi prin bulbi cum ar fi Allium
rotundum, Poa bulbosa ş.a. sau prin stoloni şi tulpini târâtoare ca: Glechoma
hederacea, Potentila reptans, Rubus caesius ş.a.
4.4.2 Germinaţia
Majoritatea seminţelor de buruieni germinează la adâncimea cuprinsă între
0,5-5 cm. Sunt însă seminţe de buruieni care pot germina şi la adâncimi mai mari.
Astfel, seminţele de volbură (Convolvulus arvensis) şi cele de hrişcă urcătoare
(Polygonum convolvulus) germinează la o adâncime cuprinsă între 8-10 cm, iar
odosul (Avena fatua) poate să germineze chiar la 20 cm adâncime.
În tabelul 7 sunt prezentate rezultatele cercetărilor întreprinse de Korsmo (cit.
de N. Şarpe şi col., 1976) privind procentul de plantule răsărite de la diferite
adâncimi.
Tabelul 7
Procentul de plante răsărite de la diferite adâncimi
Plantulele în % de la adâncimea de:
Specia cm
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Achilea milefolium 22-50 24 20 - - - - - - - - -
Agropyron repens 6-80 44 20 22 10 6 10
Agrostema githago 10-80 66 92 80 78 76 0 - - - - -
Bromus secalinus 58 64 80 38 42 - 4 2 - 2 2 -
Centaurea cyanus 28 12 8 12 6 2 - - - - - -
Euphorbia helioscopia 4-14 48 44 18 16 12 4 - - - - -
Lepidium campestre 66-70 26 4 - - - - - - - - -
Urtica dioica 30-40 16 18 - - - - - - - - -
Din datele prezentate rezultă că majoritatea seminţelor de buruieni
germinează la o adâncime de 1-3 cm.
Pentru germinare, seminţele de buruieni au nevoie de o anumită umiditate,
temperatură, oxigen şi în unele cazuri de lumină. Seminţele care se găsesc în stratul
superficial al solului, germinează bine când umiditatea este de circa 40% din
capacitatea capilară iar pentru cele care se găsesc mai în profunzime cantitatea de apă
necesară germinării este mai mică.
În ceea ce priveşte temperatura minimă de germinare, aceasta este diferită în
funcţie de specie. Aşa de exemplu, unele specii germinează la 1-5oC (Thlapsi
46
arvense, Capsella bursa pastoris etc.), altele la 5-10oC (Amaranthus albus,
Chenopodium album etc.), iar altele la peste 10-12oC (Cuscuta epilinum,
Echinochloa crus-galii, Digitaria sanguinalis, Galinsoga parviflora etc.). Din cauză
că temperatura de germinare este diferită, apariţia în câmp a diferitelor specii este
eşalonată.
Timpul când apar diferitele specii cât şi adâncimea la care germinează
constituie criterii de bază în alegerea celor mai eficace metode de combatere.
O particularitate biologică a seminţelor de buruieni, deosebit de importantă,
este germinaţia lor eşalonată în timp.
Gh. Ionescu Sişeşti şi Ir. Staicu (1958), citează rezultatele obţinute într-o
experienţă făcută de P.A. Costîrev, prin care se demonstrează germinaţia eşalonată.
Au fost puse la germinat 400 seminţe de traista ciobanului (Capsella bursa pastoris).
Acestea au germinat în timp, aşa cum se observă din tabelul 8.
Tabelul 8
Germinaţia eşalonată în timp a seminţelor de traista ciobanului
După câte zile 7 145 351 519 874 1.082 1.173
Seminţe germinate 6 4 4 20 24 10 7
Se observă că după mai bine de 3 ani (1173 de zile) au germinat la diferite
intervale de timp 75 seminţe din totalul de 400. Restul seminţelor şi-au păstrat
capacitatea germinativă şi dacă observaţiile s-ar fi prelungit, ar mai fi germinat şi
altele.
Datorită germinării eşalonate a seminţelor de buruieni, lupta împotriva
buruienilor este îngreuiată şi ea trebuie continuată cu perseverenţă ani de zile până
când se va reuşi să se reducă cât mai mult rezerva de seminţe din sol.
În unii ani pot să apară anumite specii de buruieni datorită condiţiilor
climatice din anii respectivi şi să nu răsară altele. Aşa de exemplu în anii umezi
creşte în cereale în mod masiv muştarul sălbatic, în anii mijlociu de ploioşi cresc
pălămida şi volbura, iar în anii secetoşi poate creşte masiv în stepă ciurlanul.
4.4.3 Vitalitatea şi longevitatea
După Gh. Ionescu Şişeşti şi Ir. Staicu (1958) prin vitalitate se înţelege
proprietatea pe care o au seminţele de buruieni de a rezista la condiţiile de mediu fără
să-şi piardă puterea de germinaţie, iar longevitatea este capacitatea seminţelor de
47
buruieni de a-şi păstra puterea de germinaţie timp foarte îndelungat în condiţii de
mediu determinate.
Seminţele de buruieni au vitalitatea mai mare când au membrane groase, greu
permeabile.
Seminţele care au ca substanţe de rezervă grăsimi, cum sunt cele din familia
Umbelifere, au o vitalitate mai mare. Seminţele de buruieni păstrate în condiţii de
laborator, la umiditate redusă şi la o temperatură constantă şi scăzută, au o vitalitate
mai mare decât atunci când se găsesc în sol. Vitalitatea seminţelor se micşorează
când sunt variaţii de temperatură în sol. Au o vitalitate mai mică seminţele de
buruieni care nu au ajuns la maturitate deplină.
Seminţele care se găsesc la adâncimi mai mari în sol, au o vitalitate mai mare,
decât acelea care sunt la suprafaţa solului, supuse variaţiilor de temperatură.
În ceea ce priveşte longevitatea s-a constatat că multe seminţe de buruieni
sunt capabile să-şi menţină capacitatea germinativă un număr foarte mare de ani. Aşa
de exemplu Beal (cit. Burnside, 1970) a îngropat la adâncimea de 45 cm seminţele a
20 specii de buruieni. După 80 de ani şi-au păstrat capacitatea germinativă seminţele
din speciile: Oenothera biennis, Rumex crispus şi Verbascum blattaria.
În funcţie de longevitatea seminţelor buruienile au fost clasificate în 3 grupe:
1. buruieni la care longevitatea seminţelor este până la 3 ani;
2. buruieni cu longevitatea cuprinsă între 3 şi 17 ani;
3. buruieni cu longevitatea de 17-100 ani.
Aceste două particularităţi biologice ale buruienilor vitalitatea şi longevitatea
sub aspect agronomic sunt înglobate în termenul de viabilitate (N. Şarpe şi col.,
1976).
4.4.4 Adaptabilitatea şi plasticitatea buruienilor
Adaptabilitatea buruienilor este proprietatea pe care o au acestea de a
conveţui intim cu anumite plante cultivate şi de a rezista la factorii negativi de
creştere şi dezvoltare. Plasticitatea este o altă proprietate a buruienilor de a creşte şi a
se dezvolta variat în raport cu condiţiile de mediu.
Unele buruieni, apar în toate culturile, altele sunt adaptate să conveţuiască
intim numai cu anumite plante de cultură ca de exemplu: lubiţul (Camelina alyssum)
este adaptată să crească de preferinţă în in, odosul sau ovăzul sălbatic, (Avena fatua)
în culturile de ovăz, lintoiul (Vicea lentisperma) creşte în culturile de linte, obsiga
48
secării (Bromus secalinus) în lanurile de secară, costreiul orezului, (Echinochloa
oryzicola) creşte în orezării.
Buruienile au o mare plasticitate. Aşa de exemplu, ştirul (Amaranthus
retroflexus) poate să crească pe un sol bătătorit şi uscat, pe marginea unui drum,
creşte de numai câţiva centimetri din cauza factorilor negativi dar se dezvoltă şi face
seminţe.
Ştirul într-un sol îngrăşat poate creşte peste 70-80 cm înălţime, se ramifică
puternic şi fructifică abundent. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu loboda care, chiar dacă
nu are o înălţime mai mare de 1,5 cm produce câteva seminţe. Mohorul (Setaria
glauca) când nu are condiţii de creştere formează de-abia o mică tulpină şi produce
câteva seminţe, dar când are spaţiu, hrană şi umezeală, înfrăţeşte puternic şi produce
un număr mare de seminţe.
4.5 Clasificarea buruienilor
În afara criteriului strict sistematic, buruienile se pot clasifica: după modul de
răspândire a seminţelor, după locul unde se dezvoltă în proporţie mare, după
preferinţele faţă de hrană, după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi modul de
desfăşurare a ciclului biologic şi clasificarea după modul de procurare a hranei.
4.5.1 Clasificarea buruienilor după modul de răspândire a seminţelor
Se deosebesc mai multe categorii: autohore la care seminţele au dispozitive
proprii de răspândire şi alohore la care seminţele se răspândesc cu ajutorul unor
mijloace străine. În cea din urmă grupă în funcţie de mijloacele prin care se
răspândesc distingem: buruieni anemohore la care seminţele se răspândesc prin vînt;
hidrohore, răspândirea se face prin apă; zoohore, răspândirea se face prin animale şi
antropohore când seminţele se răspândesc cu ajutorul omului.
Anemohore. Sunt buruieni a căror seminţe au pe suprafaţa lor formaţiuni
foarte variate ca formă. Majoritatea lor fac parte din compositele cu papus cum sunt:
susaiul (Sonchus sp.) albăstriţa (Centaurea cyunus), busuiocul dracului (Galinsoga
parviflora), pălămida (Cirsium arvense) etc. La unele buruieni planta întreagă este
purtată de vânt peste câmpuri şi astfel se împrăştie seminţele. O astfel de plantă este
ciurlanul (Salsola kali ssp. ruthenica), îndeosebi în Bărăgan.
49
Hidrohore. Răspândirea seminţelor se face prin apă la cele mai multe specii
din orezării. Seminţele acestor specii plutesc uşor.
Zoohore. În această categorie sunt incluse toate speciile la care seminţele se
răspândesc cu ajutorul animalelor. La multe buruieni răspândirea se produce prin
prinderea seminţelor de blana animalelor (îndeosebi a oilor) întrucât seminţele sunt
prevăzute cu spini care uşurează prinderea. Aceste buruieni se numesc epizoohore.
Dintre epizoohorele mai răspândite menţionăm: holera (Xanthium spinosum),
scaietele (Xanthium strumarium) brusturele (Lappa sp.), turiţa (Galium tricornutum),
mohorul (Setaria verticilata) etc.
La alte plante, seminţele consumate de către animale, întrucât la trecerea lor
prin tubul digestiv o parte din acestea îşi păstrează capacitatea germinativă, ajung din
nou în sol. Această categorie de buruieni poartă numele de endozoohore. În afara
seminţelor de buruieni consumate de erbivore în timpul păşunatului amintim aici şi
câteva specii de buruieni a căror seminţe sunt consumate de către păsări cum ar fi
rugii (Rubus caesius), măzărichea (Vicea sp.) etc.
Antropohore. Sunt buruienile ale căror seminţe sunt transportate de om
odată cu seminţele plantelor cultivate.
4.5.2 Clasificarea buruienilor după locul unde cresc
După locul unde cresc deosebim buruieni ruderale, din semănături (segetale),
din grădinile de legume şi din pajişti.
Buruieni ruderale sunt acelea care cresc pe marginea drumurilor, prin curţi,
pe lângă garduri etc. Din această grupă amintim: nalba sălbatică (Malva neglecta),
cătuşele (Ballota nigra), talpa gâştei (Leonurus cardiaca), urzica moartă (Lamium
purpureum) etc.
Buruieni din semănăturile de câmp (segetale). Sunt cele mai numeroase
buruieni şi le întâlnim în diferite culturi. Amintim din această grupă: pirul
(Agropyron repens) pirul gros (Cynodon dactylon), pălămida (Cirsium arvense),
muştarul sălbatic (Sinapis arvensis) ş.a.
Buruieni din grădinile de legume: măselariţa (Hyoscyamus niger), laurul sau
ciumăfaia (Datura stramonium) etc.
Buruieni din pajişti: laptele câinelui (Euphorbia sp,), păpădia (Taraxacum
officinale), pelinul (Artemisia absinthium) etc.
50
Exemplele de buruieni care s-au dat în anumite grupe nu sunt caracteristice
numai grupei respective. Aşa de exemplu, ştirul (Amaranthus retroflexus) este o
buruiană ruderală, poate invada şi grădinile de legume şi culturile de câmp şi este
foarte rar întâlnită şi în păşuni.
4.5.3 Clasificarea buruienilor după preferinţele faţă de hrană: azotofile,
calcicole, calcifuge halofile.
Azotofile, sunt buruienile care preferă soluri bogate în azot. În această
categorie intră: ştirul (Amaranthus retroflexus), urzica (Urtica dioica), loboda
(Chenopodium album) etc.
Calcicole, sunt buruienile care preferă solurile bogate în calciu. Din această
grupă fac parte: rugii (Rubus caesius ), sulfina (Melilotus officinalis), linariţa
(Linaria vulgaris) etc.
Calcifuge, buruieni care cresc şi se dezvoltă bine pe soluri acide. Din această
grupă amintim: măcrişul mic (Rumex acetosella), coada calului (Equisetum arvense)
etc.
Halofile, sunt buruienile care preferă solurile saline şi alcaline. Din această
grupă amintim: Lactuca saligna, Statice gmelini, Salichornia herbacea etc.
Plantele cuprinse în primele 3 grupe sunt facultative, nu obligate, ele pot trece
şi pe soluri mai sărace în substanţele nutritive pe care le preferă. Plantele din ultima
grupă, acelea care cresc pe terenurile saline sau alcaline sunt obligate.
4.5.4 Clasificarea buruienilor după modul de înmulţire, perioada de înflorire şi
modul de desfăşurare a ciclului biologic
Această clasificare este cea mai importantă din punct de vedere agronomic
deoarece ne dă posibilitatea să cunoaştem particularităţile de înmulţire a buruienilor
şi durata vieţii lor, în vederea stabilirii celor mai corespunzătoare măsuri de
combatere.
Clasificarea a fost întocmită de Raunkiaer, adoptată şi completată ulterior de
numeroşi alţi autori. Această clasificare cuprinde 6 grupe principale de buruieni (N.
Şarpe şi colab., 1976).
Grupa Terofite (T). Cuprinde buruieni anuale ale căror organe vegetative
apar şi dispar în fiecare an. Se înmulţesc în exclusivitate prin seminţe. În acestă
51
grupă există şi unele forme biologice cu răsărire din toamnă şi înflorire – maturare în
primăvara sau vara anului următor.
Buruienile terofite se împart în 4 subgrupe:
T1 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare
timpurie primăvara sau la începutul verii. Din acestă subgrupă amintim: Capsella
bursa pastoris, Lamium purpureum, L. amplexicaule, Senecio vernalis, Stelaria
media, Veronica sp. etc.
T2 – buruieni anuale cu răsărire predominantă din toamnă şi maturare în vară.
Dintre speciile mai importante enumerăm: Agrostema githago, Apera spica-venti,
Bromus secalinus, Centaurea cyanus, Matricaria chamomilla, Sysimbrium sp.,
Thlapsi arvense, etc.
T3 – buruieni anuale cu germinaţie timpurie de primăvară şi maturare în vară:
Avena fatua, Cuscuta epilinum, Fumaria sp., Lolium temulentum, Melampyrum
arvense, Poligonum convolvulus, Raphanus raphanistrum, etc.
T4 – buruieni anuale cu germinaţia târzie de primăvară şi maturare târzie de
vară sau toamnă: Amaranthus sp., Chenopodium album, Cuscuta campestris, Datura
stramonium, Echinochloa crus-galli, E. oryzicola, Hibiscus trionum, Matricaria
inodora, Orobanche ramosa, Setaria sp., Solanum nigrum, Stachis annua, Xanthium
spinosum etc.
Grupa Hemiterofite (HT), cuprinde buruienile bianuale, care răsar
primăvara mai târziu. În primul an vegetează cu multă intensitate acumulând cantităţi
însemnate de substanţe de rezervă în rădăcini. Iernează sub formă de plantă şi în anul
următor formează tulpini florifere, după care pier. Aceste buruieni le întâlnim în mod
obişmuit în culturile de mai lungă durată, în pajiştile naturale, vii, livezi, terenuri
virane, unde lucrările agrotehnice se execută rar, sau lipsesc. Dintre reprezentanţii
mai importanţi cităm: Arctium sp., Centaurea solstitialis, Conium maculatum,
Daucus carotta, Hyoscyamus niger, Onopordon acanthium, Verbascum phlomoides
etc.
Grupa Criptofite (K), cuprinde buruieni multianuale ale căror organe
vegetative de înmulţire sunt situate în sol la diferite adâncimi. Când aceste organe se
găsesc în soluri uscate, plantele se încadrează în subgrupa Geofite (G), iar când se
găsesc în soluri submerse sau turbării, se încadrează în subgrupa Hidrofite (Hy).
În funcţie de aspectul morfologic al organelor de înmulţire pe cale vegetativă,
geofitele se împart în patru subgrupe:
52
G1 – buruieni multianuale cu rizomi: Agropyron repens, Aristolochia
clematitis, Cynodon dactylon, Equisetum arvense, Sambucus ebulus, Sorghum
halepense, Urtica dioica, Achilea milefolium etc.
G2 – buruieni multianuale cu tuberculi: Helianthus tuberosus, Lathyrus
tuberosus, Stachys palustris etc.
G3 – buruieni multianuale cu drajoni: Convolvulus arvensis, Cirsium
arvense, Euphorbia cyparisias, Lepidium draba, Linaria vulgaris, Rubus caesius,
Rumex acetosella, Sonchus arvensis etc.
G4 – buruieni multianuale cu bulbi: Allium rotundum, Colchicum autumnale,
Gagea pratensis, Poa bulbosa etc.
Din subgrupa buruienilor Hidrofite (Hy) – acvatice – cităm următoarele
specii mai răspândite: Caltha laeta, Cicuta virosa, Glyceria aquatica, Tipha
angustifolia etc.
Grupa Hemicriptofite (H) cuprinde buruieni perene cu tulpini incomplet
lignificate ale căror organe vegetative de înmulţire sunt situate în imediata apropiere
a nivelului solului şi ale căror surse de regenerare pot fi mugurii de la baza tulpinilor
aeriene întinse la suprafaţa solului sau din partea superioară a rădăcinilor. Mugurii
sunt protejaţi în perioada de iarnă de tulpinile uscate ale plantei mumă sau eventual
de stratul de zăpadă. Din această grupă fac parte genuri diferite, cu cerinţe ecologice
foarte variate faţă de sol şi umiditate.
În funcţie de aspectul morfologic al sistemului radicular, de modul şi
capacitatea de regenerare pe cale vegetativă, buruienile au fost împărţite în cinci
subgrupe astfel:
H1 – Buruieni perene cu rădăcini fibroase: Caltha palustris, Deschampsia
coespitosa, Holcus lanattus, Nardus stricta etc.
H2 – Buruieni perene cu tulpini repente (stolonifere): Glechoma hederacea,
Potentilla reptans, Ranunculus repens, Trifolium repens etc.
H3 – Buruieni perene cu rădăcini capabile de înmulţire: Cichorium inthybus,
Coronilla varia, Reseda lutea, Taraxacum officinale etc.
H4 – Buruieni perene cu rădăcini incapabile de înmulţire: Atropa belladonna,
Eryngium campestre, Galega officinalis, Scorsonera cana etc.
H5 – Buruieni perene cu rădăcini drajonante: Adonis vernalis, Chelidonium
majus, Cicuta virosa, Plantago sp. Salvia nemorosa etc.
Grupa Camefite (Ch). Sunt buruieni multianuale de climă rece, mai extinse
în zona montană. Organele generative sunt situate deasupra solului la 10-30 cm.
53
Supravieţuirea tulpinii se datorează în ce mai mare parte acoperirii cu zăpadă în
timpul iernii. Dintre reprezentanţii mai importanţi cităm: Genista tinctoria, Geum
rivale, Sedum acre, Veronica officinalis etc.
Grupa Fanerofite (F). În această grupă sunt considerate ca buruieni plantele
multianuale cu tulpini înalte, lignificate, sub formă de arbori, (mega şi
mezofanerofite), arbuşti (nanofanerofite) a căror organe generative (mugurii) sunt
protejate în timpul iernii de către frunzele solzoase. Populează pajiştile naturale,
terenurile degradate şi luncile râurilor .
Înmulţirea lor se poate face prin segmentarea drajonilor sau prin seminţe. Din
această grupă enumerăm: Berberis vulgaris, Cornus sanguinea, Corylus avelanna,
Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rosa canina, Hypophae
rhamnoides etc.
4.5.5 Clasificarea buruienilor după modul de procurare a hranei
După acest criteriu, buruienile se clasifică în specii neparazite, semiparazite şi
parazite.
Buruieni neparazite – au capacitatea de a se hrăni independent, prin
propriile organe, concurând plantele cultivate pentru factorii de vegetaţie. Din
această grupă fac parte majoritatea speciilor de buruieni prezentate în clasificările
anterioare.
Buruieni semiparazite – au clorofilă, producându-şi hrana prin fotosinteză
proprie, dar pot parazita pe rădăcinile plantelor cultivate sau din flora spontană.
Unele specii pot trăi independent şi fructifică fără să paraziteze, formându-şi rădăcini
normale; în cazul în care întâlnesc rădăcinile unei plante gazdă, capetele lor se
fixează de rădăcinile acesteia, de unde absorb substanţele nutritive brute. Aceste
buruieni îşi formează pe rădăcinile plantei parazitate organe de sugere sub forma
unor negi.
Din această categorie fac parte ciormoiagul sau grâul prepeliţei (Melampyrum
arvense), dinţura sau iarba dintelui (Odontites rubra), clocoticiul sau sunătoarea
(Rhinanthus sp.), Melampyrum barbatum ş.a.
Buruieni total parazite – sunt lipsite de clorofilă, hrănindu-se cu substanţe
nutritive gata elaborate de către speciile pe care le parazitează. După organul pe care
parazitează se deosebesc buruieni total parazite pe tulpină şi buruieni total parazite
pe rădăcină.
54
a. - buruieni total parazite pe tulpină - sunt reprezentate prin diferite specii de
cuscută; din cele peste 100 de specii de cuscută identificate pe glob, în ţara noastră se
găsesc 13 (D. Hălălău şi colab., 1980). Cuscutele parazitează un număr mare de
plante agricole, arbuşti, arbori, pomi, viţă de vie şi chiar buruieni.
Înmulţirea cuscutelor se face, în special, prin seminţe, iar în unele cazuri se
înmulţesc prin fragmentarea tulpinilor. Pe partea internă a tulpinii cuscutelor, la locul
de contact cu planta gazdă, se formează organe de sugere, numite haustori, cu
ajutorul cărora extrag din planta gazdă apa şi seva elaborată, până când aceasta este
epuizată şi moare.
Principalele specii de cuscută care parazitează pe tulpină, întâlnite în ţara
noastră sunt: Cuscuta campestris, Cuscuta trifolii, Cuscuta epilinum, Cuscuta
monogyna şi Cuscuta europaea.
b. – buruieni total parazite pe rădăcină - sunt reprezentate prin diferite specii
de lupoaie (Orobanche). Plantele de Orobanche posedă, în loc de rădăcini, haustori,
cu ajutorul cărora se fixează pe rădăcinile plantei parazitate, se dezvoltă şi fructifică.
Principalele specii de lupoaie întâlnite în România sunt: Orobanche cumana,
Orobanche ramosa şi Orobanche brassicae
4.6 Metode de combatere a buruienilor
Prin combaterea buruienilor se înţelege, după Koch W. (cit. Gh. Anghel şi
col. 1972) o reducere a gradului de îmburuienare până la nivelul la care acesta nu
mai produce pagube.
Pentru combaterea buruienilor se utilizează în prezent o gamă largă de
metode şi mijloace. Aceste metode şi mijloace de luptă cu buruienile au fost grupate
de diverşi autori după cum urmează: metode preventive, metode agrotehnice, metode
fizico-mecanice, metode biologice şi metode chimice.
Alegerea şi folosirea acestor metode este în funcţie de gradul de îmburuienare
a culturilor, de raportul între planta de cultură şi speciile de buruieni, particularităţile
biologice ale buruienilor, sursele de îmburuienare, modificarea îmburuienării iniţiale
prin utilizarea diferitelor măsuri precum şi de eficienţa economică a metodei de
combatere. Dar, este unanim recunoscut faptul că în lupta cu buruienile nu poate fi
vorba de folosirea unilaterală a unei singure măsuri ci a unui complex de metode sau
mijloace.
55
4.6.1 Metodele preventive
Acestea se referă în general la sursele de îmburuienare a culturilor care au
fost prezentate în subcapitolul 4.3. Se pot enumera următoarele metode preventive:
curăţarea materialului de semănat, pregătirea raţională a gunoiului de grajd, evitarea
transportului seminţelor de buruieni prin intermediul maşinilor agricole, curăţarea
apelor de irigat de seminţe de buruieni, distrugerea diferitelor focare de infestare cu
seminţe de buruieni (întreţinerea corectă a marginilor de drumuri agricole,
neagricole, a canalelor, a suprafeţelor de teren din preajma stâlpilor de telegraf sau de
transport a energiei electrice, a zonei căilor ferate etc.), precum şi organizarea
serviciilor de carantină şi controlul seminţelor.
4.6.2 Metodele agrotehnice
Se referă în special la: îngrăşămintele chimice şi amendamente, lucrările
solului, tehnica de semănat, folosirea mulciului, lucrări de întreţinere (prăşit şi plivit),
irigarea şi desecarea precum şi cositul şi păşunatul raţional
Rotaţia culturilor. Prin folosirea asolamentelor raţionale se uşurează mult
lupta cu buruienile întrucât unele culturi înăbuşă buruienile iar altele luptă mai greu
cu buruienile. De asemenea, în orice cultură (sau grup de culturi cu însuşiri
asemănătoare) se întâlnesc anumite buruieni caracteristice care sunt adaptate la
particularităţile biologice ale plantei cultivate şi la tehnologia care-i este specifică.
În cadrul asolamentului plantele fiind într-o continuă succesiune în timp şi în
spaţiu, se realizează o reducere evidentă a numărului de buruieni. (Această problemă
va fi analizată amănunţit la capitolul “Asolamente”).
Îngrăşămintele chimice şi amendamentele. Influenţa îngrăşămintelor
asupra gradului de îmburuienare este în general mult discutată în literatura de
specialitate. Astfel, după Rademacher B, (cit. Gh. Anghel şi col. 1972), speciile de
măzăriche (Vicia sp.) pot fi puternic stânjenite în culturile de cereale prin aplicarea
unor doze masive de îngrăşăminte cu azot. Aceiaşi autori citează cercetările efectuate
de Kott în U.R.S.S. care a întâlnit atât cazuri când prin aplicarea îngrăşămintelor
plantele de cultură s-au dezvoltat puternic, înăbuşind buruienile cât şi cazuri în care
mazărea fertilizată a fost mai puternic îmburuienată decât cea nefertilizată.
56
Unele îngrăşăminte chimice printre care cianamida de calciu şi cainitul au
fost folosite şi se mai folosesc încă pentru combaterea buruienilor. Ele intră în
categoria îngrăşămintelor-erbicide.
Aplicarea amendamentelor cu calcar pe solurile acide micşorează gradul de
îmburuienare. În acest caz se împuţinează în special buruienile calcifuge ca:
Equisetum arvense, Polygonum convolvulus, Spergula arvensis etc. Pe de altă parte
amendamentele favorizând dezvoltarea plantelor cultivate, acestea luptă mai bine cu
buruienile.
N. Şarpe şi col., (1976) arată că pe solurile puternic acide şi neamendate, prin
aplicarea azotatului de amoniu se reduce valoarea pH, ceea ce favorizează înmulţirea
puternică a unor specii ca: Oxalis acetosella, Raphanus raphanistrum, Spergula
arvensis ş.a.
Majoritatea cercetărilor arată că folosirea raţională a îngrăşămintelor chimice
şi amendamentelor influenţează pozitiv puterea de concurenţă a plantelor cultivate şi
ca urmare se realizează o reducere a gradului de îmburuienare.
Lucrările solului. Lucrările de bază ale solului, de întreţinere a arăturilor de
vară ca semiogor cât şi lucrările de pregătire a patului germinativ au un rol deosebit
în combaterea buruienilor. Astfel, prin efectuarea, în anumite condiţii a dezmiriştirii
în vară, după recoltarea culturilor semănate des, se crează posibilitatea germinării
unui număr mare de seminţe de buruieni, care vor fi distruse printr-o lucrare
ulterioară. Dar efectul cel mai pronunţat asupra combaterii buruienilor îl are aratul,
operaţie prin care se asigură tăierea şi încorporarea buruienilor în sol. De asemenea,
seminţele de buruieni sunt introduse la adâncimi mari unde unele îşi pierd
viabilitatea iar altele, din cauza slabei capacităţi de străbatere a stratului de deasupra,
pier între germinare şi răsărire.
Din cercetările făcute de I. Lungu (1953) rezultă că prin arătura combinată cu
lucrarea de discuire se pot combate cu destulă eficienţă buruienile care se înmulţesc
prin rizomi (Agropyron repens, Cynodon dactylon, ş.a.), Arătura se va executa până
la adâncimea de unde se găseşte densitatea mare a rizomilor, aceştia sunt scoşi în cea
mai mare parte la suprafaţă apoi sunt fragmentaţi prin două discuiri. După lăstărirea
în masă se execută o nouă arătură la 20-22 cm prin care se îngroapă sub brazdă
fragmentele de rizomi, ajunse la epuizare.
În combaterea buruienilor anuale care germinează şi răsar primăvara timpuriu
un rol important îl are lucrarea cu grapa care se execută imediat ce se poate intra cu
57
agregatul pe teren. În anumite situaţii grăpatul poate fi folosit şi înaintea răsăririi
culturilor prăşitoare pentru distrugerea buruienilor apărute după semănat.
Lucrarea solului cu grapa cu discuri, cultivatorul sau combinatorul, după caz,
în vederea pregătirii patului germinativ, are un rol deosebit în combaterea
buruienilor.
Tehnica de semănat. Însămânţarea în mod raţional şi la timp a fiecărei
culturi creează condiţii mai bune pentru plante în sensul că acestea acoperă repede
terenul putând concura mai uşor cu buruienile.
Densitatea plantelor, sporită până la limitele ei optime, contribuie substanţial
la combaterea buruienilor, acestea fiind stânjenite din cauza umbririi mai puternice a
terenului. Dimpotrivă, semănatul prea rar, ca şi greşurile din lanuri, favorizează
îmburuienarea.
Prăşitul şi plivitul, sunt singurele metode agrotehnice a căror scop principal
îl constituie combaterea buruienilor. Numărul praşilelor depinde de gradul de
îmburuienare. De regulă, la culturile de câmp, se execută 2-5 praşile. Distrugerea
buruienilor trebuie să se facă imediat după apariţia lor. Acest lucru este necesar
pentru că buruienile mici sunt combătute mult mai uşor şi pentru faptul că la
începutul perioadei de vegetaţie culturile sunt deosebit de sensibile faţă de
concurenţa buruienilor.
Plivitul se foloseşte la culturile semănate des, care nu pot fi prăşite. Fiind o
lucrare foarte costisitoare, care necesită un volum mare de muncă, se execută astăzi
doar în răsadniţe, în procesul de ameliorare a plantelor şi de producere de sămânţă
din verigile superioare, precum şi la culturi de o mare valoare economică.
Irigarea şi desecarea. Pe terenurile irigate există tendinţa de creştere a
gradului de îmburuienare. Înmulţindu-se speciile de Echinochloa crus-galli, Cirsium
arvense, ş.a. Din această cauză pe astfel de terenuri lupta cu buruienile trebuie foarte
bine organizată.
După Kott (cit. Gh. Anghel şi colab., 1972) irigarea de aprovizionare
stimulează germinarea în masă a buruienilor anuale, acestea putând fi distruse apoi
prin lucrări superficiale. Totodată, ea împiedică uscarea fragmentelor de rădăcini şi
rizomi ale buruienilor perene, rezultate în urma arăturii. Din această cauză irigarea de
aprovizionare se va aplica mai timpuriu pe terenurile unde predomină buruienile
anuale şi ceva mai târziu - după uscarea fragmentelor vegetative – pe suprafeţele
puternic infestate cu buruieni perene.
58
În orezării, prin aplicarea de lucrări raţionale şi reglarea corectă a nivelului
apei de irigat, se pot combate în mod eficace cele mai dăunătoare buruieni ca: iarba
bărboasă (Echinochloa crus-galli), costreiul orezului (E. oryzicola), stuful
(Phragmites cumunis) etc. Pe terenurile umede, cu drenaj natural slab, se dezvoltă
buruieni caracteristice ca: Ranunculus sp., Carex sp., Glyceria aquatica, Stachys
palustris, etc. Prin desecarea acestor terenuri gradul de îmburuienare se reduce
simţitor favorizându-se dezvoltarea normală a plantelor cultivate şi în acelaşi timp şi
puterea de concurenţă a acestora cu buruienile.
Cositul şi păşunatul raţional. Cositul fâneţelor la epoca optimă de
dezvoltare a plantelor furajere permite să se împiedice formarea şi răspândirea mai
multor specii de buruieni. Sunt însă şi cazuri când momentul cositului trebuie stabilit
tinându-se seama de creşterea buruienilor şi nu de cea a plantelor furajere. Aşa de
exemplu, Gh. Anghel şi col., (1972 ) citează date din literatura de specialitate din
care rezultă că pentru combaterea clocoticiului (Rinanthus sp.) este necesar ca 2-3
ani la rând fâneţele să fie cosite cu mult înaintea epocii optime obişnuite.
De asemenea, păşunatul raţional, pe parcele, combinat cu distrugerea prin
cosire a vetrelor rămase neconsumate de către animale, contribuie la combaterea
buruienilor.
4.6.3 Metodele fizico-mecanice au la bază utilizarea forţei mecanice sau termice.
Prin folosirea unor maşini şi utilaje speciale sau a uneltelor obişnuite se poate
distruge mecanic vegetaţia lemnoasă de pe pajişti sau din luncile râurilor. Prin
această metodă sunt distruse specii ca: Rosa canina, Prunus spinosa, Crataegus sp.,
Amorpha sp., Salix, Alnus ş.a.
S-a încercat combaterea buruienilor dintre rândurile plantelor prăşitoare, a
vetrelor de cuscută din culturile de leguminoase perene după cosiri, a buruienilor din
plantaţiile de pomi, de pe canalele de irigaţie sau de desecare cu ajutorul unor maşini
speciale prevăzute cu arzătoare a căror poziţie poate fi reglată. Flăcările sunt produse
cu un amestec de propan şi parafină. Datorită temperaturii ridicate sucurile vegetale
se încing, fierb şi sparg pereţii celulelor. Astfel circulaţia substanţelor nutritive de la
rădăcini spre frunze se întrerupe şi planta piere (Cattabriga, cit. N. Şarpe şi col,
1976). Din cauza multor inconveniente, printre care şi acela că flăcările dăunează şi
plantelor de cultură, această metodă nu s-a generalizat în practică.
59
4.6.4 Metodele biologice se referă la folosirea organismelor vii pentru combaterea
buruienilor, aceste metode fiind considerate ca foarte economice.
Folosirea acestor metode presupune însă studii temeinice asupra biologiei
organismului viu folosit în combatere, asupra menţinerii vitalităţii sale, asupra
arealului său de acţiune momentan şi de perspectivă cât şi a consecinţelor
determinate. Acest lucru este absolut necesar, deoarece lupta biologică odată
declarată nu poate fi nici oprită la dorinţă şi nici circumscrisă la o anumită arie.
În lupta biologică se utilizează diferiţi agenţi patogeni ca virusuri, bacterii,
ciuperci precum şi insecte, peşti, melci, etc.
Până în prezent cele mai bune rezultate s-au obţinut în combaterea buruienilor
acvatice. N. Şarpe şi col. (1976) citează în acest sens cercetările întreprinse de Yeo şi
Pischer (1970). Astfel, în canalele de irigaţie sau heleştee, în combaterea speciei
Meriophyllum spicatum se folosesc diferiţi fungi şi virusuri. Două specii de
Fusarium au redus populaţia aceleaşi buruieni în estuarele Iugoslaviei cu 50-100%.
Buruiana Potamogeton foliosus atacată de alga epifită Oedogonium, dispare din apa
în curs de câteva zile. Lemna minor elimină, de asemenea, toate algele în mediul în
care se instalează. Alisma germineum este un concurent păgubitor al plantelor
submerse din canalele de irigare
În combaterea buruienilor de baltă un rol important îl au diferitele specii de
peşti.
Dintre aceştia se evidenţiază în mod deosebit specia aproape “polifagă”
Ctenopharyugodon idellus (crapul chinezesc).
Rezultate promiţătoare s-au obţinut în combaterea buruienilor din culturile de
câmp. Aşa de exemplu în S.U.A. şi Canada se poate combate Senecio jacobea prin
musca seminţelor Hylemyia senecialis şi fluturele Tyria jacobaeae, Euphorbia
cyparissias şi E. wesula se pot distruge cu Chamaesphecia sp. ale căror larve
perforează rădăcinile buruienilor. Răspândirea lui Cirsium arvense poate fi mult
limitată prin expansiunea coleopterului Altica calduorum, care consumă frunzele şi
prin înmulţirea dirijată a speciei Ceutorhynchus litura, ale cărei larve distrug la bază
tulpinile de pălămidă.
În literatura de specialitate există de asemenea date din care rezultă că în
Australia s-a realizat practic distrugerea totată a cactusului (Opuntia sp.) prin
intermediul lepidopterului Cactoblastis cactorum, iar în vestul S.U.A. s-a limitat
răspândirea speciei Hypericum perforatum, cu ajutorul câtorva insecte folosite
succesiv.
60
Cu toate rezultatele obţinute, metodele biologice de combatere a buruienilor
nu au fost generalizate în practică, în special în cultura mare. Printre cauzele care
determină acest lucru există şi teama justificată că înmulţind o insectă sau o ciupercă,
care atacă anumite specii de buruieni, să atace şi plantele cultivate după ce buruiana
preferată a dispărut.
4.6.5 Metodele chimice de combatere a buruienilor, prin folosirea erbicidelor,
reprezintă o revoluţie în tehnologia de cultivare a plantelor.
Principalele avantaje ale folosirii erbicidelor care au determinat de altfel şi
extinderea lor pe scară largă sunt:
- eficacitatea lor asupra buruienilor;
- în anii şi în zonele cu precipitaţii abundente, aplicarea erbicidelor protejează
culturile de concurenţa buruienilor, în perioadele critice, când nu se pot utiliza alte
mijloace de combatere;
- creează premise favorabile pentru mecanizarea completă a culturilor;
- se reduce numărul de treceri al tractoarelor şi utilajelor pe teren evitându-se
tasarea şi formarea bulgărilor;
- amplifică coeficientul de valorificare de către plantele cultivate a factorilor
de vegetaţie;
- eficienţă economică mare;
- degrevarea unei părţi a mâinii de lucru din activităţi mai puţin intensive şi
canalizarea disponibilului rezultat în alte direcţii mai productive şi altele.
Pe considerentele prezentate mai sus în ţara noastră producţia de erbicide
precum şi suprafeţele pe care s-au aplicat acestea au crescut an de an.
4.6.5.1 Clasificarea erbicidelor
Deoarece în ultimul timp sortimentul de erbicide s-a lărgit foarte mult s-a
resimţit nevoia să se facă o clasificare a lor. N. Şarpe şi col. (1976, 1981)
sistematizând clasificările făcute de numeroşi cercetători arată că erbicidele se pot
clasifica după mai multe criterii şi anume:
După spectrul de acţiune:
a. erbicide cu acţiune totală; acestea distrug toate plantele de pe suprafaţa
tratată şi din această cauză ele se aplică pe locuri necultivate (căi ferate, marginea
şoselelor, curţi, etc.). Aceste erbicide sunt cele pe bază de: Paraquat, Diquat,
Glyphosat, etc.
61
b. erbicide selective, care distrug numai unele plante şi din această cauză se
aplică în culturi agricole. Erbicidele selective se împart în erbicide antigramineice
(toluidine, carbamaţi, tiocarbamaţi etc.) şi erbicide active faţă de dicotiledonate (2,4
D şi compuşii înrudiţi, aminotriazine etc.).
După epoca de administrare:
a. erbicide care se aplică înainte de semănat (pre plant incorporated), cum
sunt cele pe bază de: Benefin, Butilate, EPTC, Molinat, Trifluralin, Atrazin etc.
b. erbicide care se aplică în perioada dintre semănat şi răsărire (preemergence).
În această grupă intră erbicidele pe bază de Prometrin, Linuron,
Monolinuron, Terbutryn etc.;
c. erbicide care se aplică după răsărire (post-emergence) cum sunt cele pe
bază de 2,4 D, MCPA, Barban, Dicamba, Bromoxynil, etc.
După modul de acţiune:
a. erbicide de contact, care se aplică prin stropiri pe plantă şi acţionează în
principal numai asupra locurilor atinse de erbicid; eficienţa lor este puţin influenţată
de condiţiile meteorologice, iar acţiunea asupra buruienilor este foarte rapidă; cele
mai frecvent folosite sunt erbicidele pe bază de: Dinosebacetat, Bentazon,
Bromophenoxim, etc.
b. erbicide sistemice care se absorb în plante prin rădăcini sau prin frunze,
circulă în sistemele conducătoare (sunt translocate) şi acţionează asupra diferitelor
organe vegetative; eficienţa lor depinde foarte mult de condiţiile meteorologice şi
acţiunea asupra buruienilor este mai lentă decât la erbicidele de contact. În funcţie de
locul pe unde pătrund în plantă se grupează în:
- erbicide care se absorb prin frunze (2,4 D, MCPA, Dicamba, Flurenol, etc.);
- erbicide care se absorb prin frunze şi prin rădăcini (Atrazin, Prometryn,
Linuron, Monolinuron, Terbutryn, etc.);
- erbicide care se absorb în exclusivitate prin rădăcini (Trifluralin, Butylate,
Cycloate, Benefin, Nitralin, Simazin, EPTC, etc);
- erbicide care se absorb prin hipocotil, coleoptil şi radicele (Alachlor,
Metolachlor, Ethofumesate etc.).
După procesele metabolice pe care le blochează pentru a cauza moartea
plantei:
a. erbicide care inhibă respiraţia (erbicide pe bază de DNOC, Dinoseb,
Bromoxinil, etc).
62
b. erbicide cu acţiune similară hormonilor vegetali (2,4 D şi compuşii
înrudiţi);
c. erbicide care inhibă fotosinteza şi producerea clorofilei (Atrazin, Simazin,
Terbutryn, Prometryn, Terbacil, Bentazol etc.);
d. erbicide care inhibă germinaţia (Benefin, Trifluralin, Nitralin, Butylate,
EPTC etc).
Din punct de vedere fizic, erbicidele se pot prezenta ca:
a. soluţii, amestecuri moleculare de substanţe, în stare lichidă şi care nu pot fi
separate prin mijloace fizice (de pildă prin centrifugare). Din această grupă fac parte
erbicidele: Amiben, Basagran, Gramoxone, Reglone, etc.
b. emulsii, amestecuri de lichide la nivel superior celui molecular şi care se
pot separa prin mijloace fizice, cum sunt de exemplu erbicidele: Eradicane, Lasso,
Eptam, Sutan, Betanal, Brominal, etc.
c. pulberi muiabile, care prin amestec cu apa dau suspensii (amestecuri
solid-lichid, la nivel supramolecular), cum sunt erbicidele pe bază de Nitralin,
Oryzalin, Diclorbenil, Monuron, Linuron, Atrazin, Cyanazin etc.
d. granule, care se aplică direct, fără apă, ca de exemplu erbicidele: Walop G
pe bază de Propachlor, Ordram G pe bază de Molinat etc.
4.6.5.2 Absorbţia erbicidelor şi translocarea lor în plante.
Erbicidele ajung în plantă pe două căi principale: prin toată suprafaţa lor
aeriană şi prin organele subterane. Pentru erbicidele care se aplică postemergent ne
interesează absorbţia foliară, iar pentru cele care se aplică preemergent, absorbţia
radiculară.
Reţinerea şi absorbţia erbicidelor pe cale foliară este diferenţiată în funcţie de
mărimea suprafeţei foliare, de prezenţa sau absenţa perilor sau a unui strat de ceară
pe frunze precum şi de gradul de dezvoltare a cuticulei. Aşa de exemplu, buruienile
cu frunza lată sunt în general mai sensibile la erbicidele de contact şi sistemice, decât
gramineele, iar când frunzele sunt prevăzute cu perişori, erbicidul nu vine în contact
cu suprafaţa frunzei, ci numai cu vârful perişorilor, ceea ce face ca suprafaţa de
absorbţie să fie micşorată. Stratul de ceară, care acoperă frunzele la unele specii de
plante micşorează suprafaţa de aderenţă a picăturilor de apă ce conţin erbicid. La
unele plante cuticula este dezvoltată, formată din substanţe impermeabile la apă. În
astfel de situaţii se vor folosi erbicide solubile în solvenţi organici (exemplu: esterii
63
2,4 D). La alte plante, pereţii celulari sunt formaţi din celuloză şi pectine (substanţe
amorfe şi puternic hidrofile), caz în care se preferă erbicidele solubile în apă
(exemplu, sarea DMA, sarea de sodiu a 2,4 D).
Un rol important în pătrunderea erbicidelor în plante îl au stomatele dacă
tratamentul se face când acestea sunt deschise.
Cunoaşterea factorilor care influenţează reţinerea şi absorbţia erbicidelor pe
cale foliară, dă posibilitatea specialiştilor să aleagă erbicidele cele mai adecvate şi
momentul cel mai potrivit de aplicare, asigurându-se în felul acesta succesul
tratamentului. Absorbţia radiculară a erbicidelor este mai rapidă (ureice, triazine) sau
mai lentă (aminotriazol, dalapon) (N. Şarpe şi col.1976). Absorbţia poate fi pasivă
(odată cu apa) sau activă, planta consumând energie pentru a absorbi toxicul (2,4 D).
Unele erbicide, aşa cum sunt de exemplu triazinele, sunt absorbite prin
rădăcini atât de buruieni cât şi de plantele cultivate (porumb, sorg). În timp ce
buruienile sunt intoxicate (distruse) plantele de cultură amintite, descompun aceste
erbicide şi în acelaşi timp datorită absorbţiei unor cantităţi mari din aceste erbicide
fac să se reducă şi efectul lor remanent.
Efectul erbicidelor aplicate în sol este influenţat evident de precipitaţiile
căzute. Astfel, triazinele de exemplu, au un efect puternic numai când cad precipitaţii
suficiente, iar în cazul prometrinului, dacă precipitaţiile depăşesc o anumită cantitate,
poate deveni fitotoxic şi pentru plantele de cultură.
De asemenea, efectul erbicidului depinde de condiţiile de vegetaţie create
pentru dezvoltarea plantelor. Astfel, plantele de cultură mai slab dezvoltate sunt mai
sensibile la efectul toxic al erbicidelor.
Erbicidele odată ajunse în plante, pătrund în sistemul circulator al acestora. În
mod obişnuit erbicidele absorbite prin frunze circulă (sunt translocate) spre rădăcină
odată cu seva elaborată de acestea adică prin vasele liberiene (prin floem); erbicidele
care se absorb prin rădăcină (exemplu triazinele) circulă odată cu apa încărcată cu
ioni minerali spre frunze, prin vasele lemnoase (prin xilem). Sunt însă şi unele
erbicide, ca: aminotriazolul, hidrazida maleică etc., care circulă cu mare uşurinţă în
plantă în ambele sensuri.
Cât priveşte erbicidele de contact, acestea au o translocare foarte limitată. Aşa
de exemplu erbicidele Gramoxone şi Reglone, distrug în mod obişnuit ţesuturile
verzi numai în locul unde intră în contact cu acestea.
64
4.6.5.3 Modul de acţiune al erbicidelor asupra plantelor
Pentru stabilirea erbicidului, a dozei, epocii precum şi a metodei de tratare
este necesar să cunoaştem mecanismele prin care erbicidele provoacă oprirea
creşterii sau chiar moartea plantelor. În acest scop se prezintă în continuare efectele
pe care principalele categorii de erbicide le produc asupra plantelor.
a. Erbicidele cu acţiune hormonală. Modul de acţiune al acestor erbicide
este asemănător fitohormonilor naturali şi în funcţie de doza aplicată provoacă sau
opresc creşterea plantelor.
Aceste erbicide provoacă apariţia de anomalii morfologice, de calusuri şi
tumori care rup scoarţa plantei dezechilibrându-i balanţa hidrică şi oferind căi de
acces paraziţilor. Aceste modificări anatomice şi histologice la plantele sensibile se
datoresc închiderii vaselor liberiene împiedicându-se în felul acesta circulaţia sevei
de la frunze spre celelalte organe ale plantei.
Ca reprezentanţi tipici ai acestei grupe cităm derivaţii acidului fenoxiacetic,
2,4 D, care în ţara noastră se produce sub denumirea de Diclorodon sodic (sarea de
sodiu a acidului 2,4 D), DMA (sarea de amine a acidului 2,4 D), MCPA (cu mai
multe denumiri comerciale: Dicotex, Raphone, Methoxone, Agroxone etc.), 2,4,5 –T
etc.
Cu efecte similare erbicidelor hormonale sunt şi derivaţii flurenolului
(morfactinele), derivaţi benzoici (cloramben, dicamba) acizii alifatici halogenaţi şi
picloramul.
b. Erbicide care inhibă fotosinteza (ureice, triazine, diazine, etc.)
Aceste erbicide ajunse în corpul plantelor sensibile fiziologic, provoacă un
dezechilibru al metabolismului producând perturbări în procesul de fotosinteză. Se
cunoaşte că reducerea CO2 în corpul plantei se realizează de către atomii de hidrogen
care rezultă în urma descompunerii apei de către lumina solară. Descompunerea
(fotoliza) apei este reacţia cheie în procesul de fotosinteză şi acest proces este
denumit “reacţia Hill”. Ori, aceste erbicide împiedică oxidarea manganului bivalent
la mangan trivalent, proces indispensabil fotolizei apei.
S-a observat că triazinele inhibă şi unele ţesuturi lipsite de clorofilă,
indiferent de prezenţa sau absenţa luminii. Printre aceste efecte fitotoxice cel mai
bine cunoscut este efectul asupra rădăcinii buruienilor.
Efectul erbicidelor care inhibă fotosinteza depinde de nivelul activităţii
hormonale a plantelor. Plantele mari producătoare de fitohormoni (porumbul, sorgul)
65
sunt rezistente la acţiunea acestora întrucât le inactivează metabolic, în timp ce
plantele care produc cantităţi mici de fitohormoni sunt sensibile.
c. Erbicide care inhibă germinaţia (carbamaţi, acilanilide, fenoli
substituiţi, toluidine etc.). Din acest grup carbamaţii şi acilanilidele au şi acţiune de
inhibitori de fotosinteză (N. Şarpe şi col., 1976). Dar acţiunea predominantă a lor
este însă inhibarea germinaţiei şi a diviziunii mitotice. Deoarece ele blochează
diviziunile au acţiune tipic antagonistă faţă de erbicidele din prima grupă, fapt pentru
care orice fel de asociere cu erbicidele hormonale este contraindicată. Spectrul de
acţiune pentru aceste erbicide este în special antigramineic.
4.6.5.4 Selectivitatea erbicidelor şi cauzele care o determină
Ţinând cont de cauzele care o determină, selectivitatea erbicidelor a fost
clasificată în mai multe tipuri (Wurgler W., cit. de Gh. Anghel şi col. 1972).
a. Selectivitatea chimică, întâlnită în literatura de specialitate şi sub numele
de selectivitate biochimică şi selectivitate fiziologică. Aceasta este tipul de
selectivitate adevărat deoarece diferenţierea efectului erbicidelor se datoreşte unor
procese fiziologice şi biochimice specifice anumitor plante. Astfel, procesele cu care
s-a tratat pot fi metabolizate de către plantele de cultură rezistente - în substanţe
inactive sau de către unele buruieni - în substanţe fitotoxice. Pentru primul caz,
exemplu tipic îl reprezintă selectivitatea unor erbicide triazinice faţă de porumb.
Porumbul, spre deosebire de multe buruieni transformă atrazinul într-o
hidroxitriazină, substanţă care nu mai este fitotoxică. Pentru al doilea caz se
menţionează selectivitatea faţă de leguminoase a produselor fenoxibutirice. Aceste
produse nu posedă proprietăţi erbicide dar, odată ajunse în plante pot fi uşor
degradate prin acţiunea β–oxidazelor în produse fitotoxice cunoscute pentru
fitotoxicitatea lor. Enzimele amintite lipsind la culturile leguminoase, metabolizarea
nu poate avea loc astfel că aceste culturi nu sunt afectate. Dimpotrivă buruienile
conţin de regulă fermenţi necesari şi ca urmare sunt distruse în urma tratamentului.
b. Selectivitatea fizică este cauzată de poziţia, forma şi mărimea suprafeţei
frunzelor plantei cultivate şi a buruienilor. Aşa de exemplu în cazul tratării cerealelor
păioase cu produse din grupa fenolilor substituiţi (DNOC, DNBF), acestea nu le reţin
pe frunzele lor, din cauza tensiunii superficiale ridicate a soluţiei, picăturile
scurgându-se jos. În schimb pe frunzele late, adesea întinse sub formă de rozetă ale
66
buruienilor dicotiledonate, picăturile lichidului aplicat se adună, staţionează pe limb
şi produc necrozarea acestuia.
c. Selectivitatea fizico-chimică este oarecum specifică tratamentelor făcute
cu unele fracţiuni petroliere la culturile din familia Umbeliferae. Sub aspect fizic
efectul diferit se datoreşte deosebirilor dintre morfologia frunzelor, iar sub aspect
chimic, prezenţei la plantele umbelifere a uleiurilor eterice care împiedică
pătrunderea produsului petrolier în interiorul celulelor. În schimb la buruienile din
alte familii, uleiurile eterice lipsind, fracţiunea petrolieră pătrunde uşor în interiorul
celulelor şi planta este distrusă.
d. Selectivitatea anatomică se datoreşte structurii anatomice mai favorabile
(sub aspectul rezistenţei) pe care o au suprafaţa frunzelor la unele plante de cultură
faţă de cea a frunzelor de buruieni. Un exemplu tipic îl prezintă mazărea la care
prezenţa pe frunze a unui strat de ceară diminuează sensibil pătrunderea erbicidelor.
e. Selectivitatea localizată (de poziţie), care este cauzată de poziţia diferită a
rădăcinilor plantelor în raport cu stratul ce conţine erbicid. Acest tip de selectivitate îl
întâlnim de exemplu în cazul erbicidului Prometrin aplicat la floarea-soarelui şi alte
culturi. Floarea-soarelui se însămânţează normal la 6-7 cm, iar erbicidul se
administrează concomitent cu semănatul pe suprafaţa solului. Selectivitatea se
datoreşte în cazul acesta stratului de pământ ce se înterpune între erbicid şi seminţele
plantei de cultură. Buruienile însă care răsar de la adâncime mică (în zona de
concentraţie maximă a erbicidului) absorb uşor produsul chimic şi pier. Pentru
reuşita tratamentului este necesar ca textura solului să nu fie nisipoasă, iar după
tratament să nu cadă precipitaţii abundente care ar determina antrenarea erbicidului
până la seminţele plantei de cultură.
f. Selectivitatea periodică, se referă la faptul că plantele de cultură sunt
sensibile la erbicide în anumite faze ale dezvoltării şi rezistente în altele. Aşa de
exemplu, la cerealele păioase erbicidele hormonale se pot aplica numai în intervalul
dintre înfrăţirea deplină şi mijlocul fazei de împăiere. De asemenea, erbicidul
Pyramin se poate aplica la sfeclă numai de la semănat până la răsărire şi apoi din
nou, după ce primele două frunze tipice au mărimea unui bob de mazăre.
4.6.5.5 Erbicidele în sol (volatilizarea, levigarea şi adsorbţia)
a. Volatilizarea erbicidelor din sol. Unele erbicide, aşa cum sunt cele din
grupa toluidinelor, au proprietatea de a se volatiliza foarte uşor. Volatilizarea lor are
67
loc atât în sol cât şi în afara solului. Prin volatilizarea lor în sol aceste erbicide
acţionează asupra seminţelor de buruieni în special ca înhibitori ai germinaţiei. În
cazul când volatilizarea erbicidelor are loc în afara solului (proces nedorit) are loc o
reducere a eficacităţii tratamentului şi o creştere a poluării atmosferei. Odată cu
ploile care survin ulterior erbicide revin pe sol şi pot distruge culturile sensibile.
Efectul acestor erbicide depinde de măsura în care se poate opri volatilizarea
lor în afara solului. În acest scop erbicidele se încorporează imediat în sol unde se
fixează pe suprafaţa agregatelor argilo-humice.
Odată încorporate în sol erbicidele volatile acţionează mai mult sau mai puţin
intens, pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată de timp, în funcţie de o serie de
factori. Aşa de exemplu, adâncimea de încorporare poate influenţa asupra remanenţei
în sol a acestor erbicide. Când trifluralinul se încorporează la o adâncime mai mare
de 5 cm, acesta persistă mai mult de 6 luni. N. Şarpe şi col. (1976) citează date din
literatura de specialitate când uneori chiar o doză de 2,2 kg/ha trifluralin a avut o
remanenţă de peste 2 ani, reducând recolta de ovăz.
Efectul erbicidelor volatile este influenţat şi de gradul de tasare a solului. În
solurile mai tasate, datorită creşterii masei de sol, precum şi datorită creşterii mai
rapide a tensiunii de vapori în spaţiile mici, volatilizarea este mai slabă. Prin urmare,
în astfel de situaţii efectul erbicidelor volatile este îmbunătăţit dar cresc posibilităţile
de remanenţă şi deci riscul de fitotoxicitate asupra culturilor următoare.
În solurile umede erbicidele se fixează mai slab şi ca atare se volatilizează
mai repede.
Un alt factor care influenţează volatilizarea erbicidelor îl constituie
temperatura. Din această cauză, cu cât solul este mai cald şi mai umed cu atât
erbicidele trebuie încorporate în sol mai repede.
b. Levigarea erbicidelor. Prin levigarea erbicidelor se realizează o scădere a
reziduurilor din sol, dar în acelaşi timp ele pot ajunge în apele freatice şi de suprafaţă
poluându-le. Din această cauză levigarea erbicidelor constituie adesea un fenomen
negativ.
Se citează date din literatura de specialitate (N. Şarpe şi col., 1976) când în
urma antrenării erbicidului 2,4 D în apa freatică într-o regiune a S.U.A. apa potabilă
a căpătat un gust neplăcut care s-a menţinut timp de 4-5 ani.
În condiţii de irigare, levigarea este şi mai periculoasă deoarece pe lângă
fauna şi flora acvatică pot fi afectate şi diferite culturi sensibile.
68
Levigarea depinde însă, şi de solubilitatea erbicidelor. Majoritatea erbicidelor
au o solubilitate foarte redusă fapt pentru care în mod obişnuit rămân concentrate în
primii 5-10 cm de la suprafaţă. Totuşi în cazul acestor erbicide, aşa cum sunt
triazinele, dacă se aplică în doze mari şi repetat în timp de mai mulţi ani, pot fi
levigate până la adâncimea de 30-70 cm. În acest caz cantitatea de erbicid antrenată
în profunzime este direct proporţională cu conţinutul solului în humus.
Levigarea erbicidelor poate avea efecte foarte nefavorabile asupra plantelor
de cultură în special la erbicidele care posedă o selectivitate de poziţie (exemplu
prometrinului aplicat la floarea soarelui).
c. Adsorbţia erbicidelor. Adsorbţia erbicidelor la suprafaţa particulelor de
sol constituie unul din factorii principali care determină doza mai mare sau mai mică
ce trebuie aplicată pe sol. Acest fenomen este în totalitate negativ deoarece se ştie că
distrugerea buruienilor nu depinde de cantitatea de erbicid aplicată pe sol ci de ceea
ce rămâne liber în soluţia solului, după ce o parte se adsoarbe.
Dar, ca şi cationii minerali, erbicidele pot intra la un moment dat în reacţii de
schimb, favorizate de o multitudine de factori, putând provoca fenomene fitotoxice
chiar la câţiva ani de la tratarea cu astfel de substanţe.
Adsorbţia erbicidelor de către sol este caracteristică, într-o măsură mai mare
sau mai mică, pentru toate produsele cu caracter bazic, intensitatea de adsorbţie fiind
determinată de pH, temperatută, structură, umiditate, capacitate de schimb cationic,
natura mineralogică şi gradul de saturare cu diferiţi cationi ai argilelor din sol precum
şi de conţinutul solului în humus.
Astfel, pe măsură ce creşte temperatura ca şi în cazul creşterii umidităţii,
creşte şi cantitatea de erbicid care se solubilizează, împiedicându-se astfel adsorbţia
acestora. Solurile fără structură, tasate, au capacităţi superioare de adsorbţie. De
asemenea, capacitatea de schimb cationic se corelează foarte adesea cu capacitatea
solului de a fixa erbicidele.
Dar, dintre toţi factorii amintiţi, humusul joacă rolul principal în adsorbţia
erbicidelor, în sensul că adsorbţia este direct corelată cu conţinutul solului în humus.
În acest caz, orice măsură care duce la creşterea procentului de humus, măreşte
fixarea erbicidelor pe sol şi le reduce eficacitatea. Din această cauză, la stabilirea
dozelor de erbicid este absolut necesar să se ţină cont de procentul de humus în sol,
tratamentele făcându-se diferenţiat.
69
4.6.5.6 Influenţa erbicidelor asupra calităţii recoltei
Influenţa erbicidelor asupra recoltei precum şi modificările produse de
acestea au constituit şi constituie o preocupare pentru majoritatea cercetătorilor.
În primul rând a fost pus în evidenţă faptul că erbicidele care produc stimulări
ale plantelor (erbicide hormonale, acizi alifatici halogenaţi, dicamba, diazine ureice,
triazine, etc.) influenţează în mod pozitiv sinteza proteinelor reducând în acelaşi timp
cantităţile de zaharuri şi alte substanţe energetice.
Cât priveşte inhibitorii de germinaţie aceştia au un efect contrar comparativ
cu erbicidele care produc stimulări ale plantelor.
În tabelul 9 se prezintă influenţa erbicidului 2,4 D aplicat singur sau
concomitent cu administrarea de îngrăşăminte, asupra conţinutului de proteină din
grâu (după Gheorghiadir şi Seifulina, 1974, cit. de N. Şarpe şi col., 1976).
Tabelul 9
Efectul erbicidului 2,4 D şi al îngrăşării asupra conţinutului de proteină din
grâu
Varianta % Proteină
Martor 13,7 – 13,8
2,4 D 13,2 – 13,6
2,4 D + uree 13,9 – 14,1
2,4 D + acid boric 14,3 – 14,7
2,4 D + clorură de potasiu 14,4
Din aceste date se observă că proteina înregistrează creşteri însemnate în
cadrul îngrăşării concomitente cu azot, bor şi iod. De asemenea s-a constatat că
proteina vegetală suferă profunde modificări calitative, reprezentate de schimbarea
raporturilor între aminoacizi, mărimea sticlozităţii boabelor precum şi ameliorarea
calităţii de panificaţie.
Erbicidele din grupa 2,4 D modifică şi conţinutul plantelor în vitamine din
grupa B şi C.
Cercetările din ţara noastră, printre care şi cele întreprinse de Aurica
Caramete (1975), relevă faptul că substituienţii ureici reduc cantitatea de zaharuri din
plante stimulând în schimb metabolismul azotului inclusiv metabolismul proteic şi al
acizilor nucleici.
N. Şarpe şi col. (1976) citează concluziile la care au ajuns numeroşi
cercetători privind efectul triazinelor asupra calităţii plantelor. Astfel, s-a constatat că
70
triazinele stimulează absorbţia radiculară a numeroase elemente, inhibă sinteza
zaharurilor şi în acelaşi timp produc modificări importante în metabolismul azotului.
Este stimulată absorbţia azotului nitric, ceea ce duce la creşterea conţinutului
plantelor în nitraţi, uneori peste limita toxică pentru animale. Triazinele nu
stimulează absorbţia azotului amoniacal.
După Striban şi Vlăduţiu (1972) (cit. N. Şarpe şi col., 1976), triazinele
stimulează sinteza clorofilei în plantele rezistente şi o înhibă în cele sensibile.
N. Şarpe şi col. (1976) citează şi efectul altor erbicide asupra calităţii recoltei.
Astfel, Diclorbenilul măreşte conţinutul fructelor în vitamina C şi le îmbunătăţeşte
gustul. Nitralinul măreşte conţinutul în fosfor al boabelor de fasole. Nitralinul şi
trifluralinul modifică şi conţinutul plantelor în zaharuri, carotenoizi, vitamina C.
Marea majoritate a cercetărilor demonstrează că prin folosirea judicioasă a
erbicidelor, atât sub aspectul dozei cât şi în ceea ce priveşte cultura pentru care sunt
recomandate, se realizează o creştere nu numai cantitativă, dar şi calitativă a
producţiei.
4.6.5.7 Metode de aplicare a erbicidelor
Pe lângă cunoaşterea mecanismului de acţiune al fiecărui erbicid, a
selectivităţii lui faţă de plantele cultivate, a spectrului de combatere al buruienilor, în
tehnologia utilizării erbicidelor metodele de aplicare a acestora au un rol deosebit de
important. Prin alegerea celei mai potrivite metode de aplicare se realizează o
eficacitate mare a erbicidului asupra buruienilor şi în acelaşi timp se înlătură
eventualele efecte negative asupra culturilor.
În funcţie de mecanismul de acţiune al erbicidelor se disting două metode
principale de aplicare a erbicidelor:
a) aplicarea pe sol înainte de semănatul sau răsăritul culturilor;
b) aplicarea în cursul perioadei de vegetaţie, adică după răsăritul culturii.
Prima metodă de aplicare (pe sol), are un caracter preventiv şi este specifică
erbicidelor reziduale, cum sunt cele pe bază de atrazin, metolaclor, simazin, butylat,
benefin, cycloat, trifluralin etc.
A doua metodă (aplicarea pe vegetaţie) are un caracter curativ şi este
specifică erbicidelor de contact, cu acţiune totală sau selectivă, precum şi erbicidelor
cu acţiune hormonală, aminotriazolului, dinoseb-acetatului, picloramului,
morfactinelor etc.
71
Unele erbicide se pot administra prin ambele metode, atât pe sol cât şi pe
vegetaţie, ca: atrazinul, prometrinul, pyrazonul, şi unii substituienţi ureici
(cloroxuron, diuron, monolinuron etc.
În cadrul fiecărei metode de aplicare există o serie de variante determinate de:
perioada din ciclul anual al culturii, lucrarea agrotehnică care precede sau succede
tratamentul, fazialitatea plantelor cultivate şi a buruienilor, cerinţele erbicidului
utilizat, corelate îndeosebi cu condiţiile pedoclimatice şi nivelul agrotehnicii
practicate.
Pentru situaţia când erbicidele se aplică pe vegetaţie, pătrunderea acestora în
plantă poate fi favorizată, în funcţie de situaţie cu ajutorul unor substanţe ajutătoare
ca: muianţi, activanţi, sau adezivi.
Dintre muianţi amintim: petrolul în concentraţie de 0,25-0,50%, polietilen
glicocolii, uleiurile minerale emulsionabile etc. Aceste substanţe determină
micşorarea tensiunii superficiale favorizând formarea unei pelicule continue pe
suprafaţa frunzei.
Printre activanţi cităm: sulfatul de amoniu, clorura de sodiu sau potasiu, ureea
etc., substanţe care modifică permeabilitatea cuticulei şi amplifică sensibilitatea
buruienilor.
Pentru plantele ce au pe frunze un strat ceros sau perişori, în vederea
aderenţei mai bune a soluţiei se folosesc anumite substanţe adezive cum ar fi:
polimerii solubili în apă, a unor uleiuri, diferite îngrăşăminte ş.a.
Eficacitatea unor erbicide reziduale este dependentă în cea mai mare măsură
de umiditatea solului. Precipitaţiile căzute după tratament favorizează dispersarea
erbicidelor reziduale până la adâncimea de germinare a seminţelor de buruieni. După
N. Şarpe şi col. (1964), pentru condiţiile din ţara noastră, necesarul de apă pentru
primele 10-20 zile după tratament este de 30-50 mm. În această grupă intră în special
triazinele. Eficacitatea unor erbicide reziduale ca: butylatul, nitralinul, cycloatul,
trifluralinul, nu este dependentă de regimul de precipitaţii.
Spre deosebire de tratamentele ce se aplică pe sol, la tratamentele efectuate pe
plante este necesar să nu avem precipitaţii nici înainte şi nici după aplicare. După
aplicare nu trebuie să plouă cel puţin 6-12 ore, timp în care are loc absorbţia şi
translocarea aproape completă a acestor erbicide. Roua căzută după 10-12 ore de la
tratament influenţează pozitiv acţiunea erbicidelor foliare.
Eficacitatea metodelor de aplicare a erbicidelor este influenţată şi de alte
elemente climatice cum ar fi: temperatura, lumina, umiditatea relativă a aerului etc.
72
Aşa de exemplu, eficacitatea maximă a erbicidelor hormonale sau de contact
se realizează când procesele fiziologice din plante se desfăşoară intens. Din acestă
cauză aceste erbicide se aplică atunci când temperatura aerului este de 15-20oC. Dacă
erbicidul 2,4 D se administrează la o temperatură în jur de 10oC şi în condiţiile unei
nebulozităţi accentuate, efectul este redus, iar timpul necesar pentru acţiune este mult
mai lung.
Pentru erbicidele volatile sau cele care se descompun uşor în prezenţa luminii
şi care se aplică pe sol (exemplu: toluidine, tiocarbamaţi, carbamaţi etc.) este
necesară încorporarea şi omogenizarea intimă cu solul, într-un interval de cel mult
15-20 minute după administrare, operaţie ce se execută cu ajutorul grapei cu discuri,
combinatorului sau frezei. În vederea asigurării unei eficacităţi sporite a produselor
volatile cât şi pentru îmbunătăţirea parametrilor de productivitate şi a economiei de
carburanţi, este necesar ca administrarea şi încorporarea acestor erbicide să se
realizeze într-un singur parcurs, prin folosirea de agregate complexe. În astfel de
condiţii administrarea şi încorporarea erbicidelor în sol se face simultan.
4.6.5.8 Stabilirea dozei de erbicid
Stabilirea corectă a dozei are implicaţii atât asupra efectului erbicid cât şi
asupra plantei cultivate. Rezultate negative pot să apară atât în cazul micşorării
dozelor când nu se realizează efectul scontat şi eficienţa combaterii chimice este pusă
sub semnul întrebării, cât şi în situaţia măririi dozelor, când este afectată planta
cultivată sau chiar planta postmergătoare, atunci când se folosesc erbicide cu
remanenţă îndelungată.
Stabilirea dozei se face în funcţie de proprietăţile erbicidului respectiv,
metoda de aplicare, gradul de îmburuienare (pe specii şi faze de vegetaţie), faza de
vegetaţie a plantelor de cultură etc. Pentru erbicidele aplicate la sol se va ţine cont în
mod deosebit de conţinutul în humus şi argilă deoarece, aşa cum se cunoaşte, o parte
din erbicid este imobilizată în complexul adsorbtiv al solului.
De obicei, produsele erbicide se comercializează sub formă de concentrate în
care substanţa activă participă într-un anumit procent, iar dozele recomandate de
regulă sunt indicate în kg, litri s.a./ha. Specialistul trebuie să calculeze doza de
produs tehnic (comercial).
Cantitatea de produs tehnic care trebuie administrată, în cazul când
tratamentul se face pe toată suprafaţa (integral), se calculează cu ajutorul formulei:
73
Dt. =
. .
. . . 100
s a
D s a x , în care:
Dt = doza de preparat tehnic în kg - l/ha;
D.s.a. = doza recomandată exprimată în substanţă activă;
s.a. = conţinutul în substanţă activă a erbicidului în %.
În situaţia aplicării erbicidelor în benzi sau fâşii pe rândurile de plante, cum
este cazul la unele culturi prăşitoare sau pe rândurile de pomi, viţă de vie, cantitatea
de erbicid se va stabili după formula:
Dt1 =
L
Dtxl în care:
Dt1= Doza de produs tehnic în kg – l/ha ce trebuie administrată pe benzi sau fâşii;
Dt = Doza de produs tehnic în kg - l/ha, calculată pentru aplicare integrală;
l = Lăţimea fâşiei sau benzii tratate, în cm;
L = Distanţa între rândurile de plante, în cm.
4.6.5.9 Prepararea amestecului pentru stropit
Calitatea tratamentului cu erbicide, depinde în mare măsură de modul de
preparare şi de aplicare a amestecului dintre erbicid şi apă. Respectarea normelor de
lucru, preîntâmpină multe neajunsuri, ca de exemplu, depunerea erbicidului pe
fundul rezervorului, formarea de cocoloaşe, înfundarea duzelor etc., cu toate
consecinţele negative ale acestora.
Soluţia este amestecul cu apa al erbicidelor solubile în ea. Erbicidele solubile
în apă sunt formulate ca soluţie apoasă concentrată (exemplu SDMA a acidului 2,4
D, Icedin, ş.a.) sau sub formă solidă ca de exemplu NaTa ş.a.
Soluţia este clară, deşi uneori este colorată. Soluţiile se prepară mai uşor
decât celelalte amestecuri pentru erbicidat. Astfel, erbicidul în doza necesară, se
poate introduce direct în rezervorul maşinii de stropit. Având în vedere faptul că
soluţia este un amestec fizic omogen, în timpul tratamentului este necesar numai un
minimum de agitare deoarece constituienţii unui astfel de amestec nu se separă pe
cale mecanică.
Emulsia ca noţiune generală, este amestecul dintre două lichide fiecare
menţinându-şi identitatea. În cazul erbicidelor, prin emulsie înţelegem amestecul
dintre apă şi erbicidele formulate sub formă de concentrat emulsionabil. Apa
îndeplineşte rolul de dispersant, iar erbicidul este dispersat, şi nu dizolvat aşa cum
74
este cazul la soluţie. Dacă nu se agită, cele două lichide se separă. Pentru a mări
stabilitatea amestecului pentru stropit, se adaugă erbicidul în procesul de fabricaţie,
substanţe dispersante (detergenţi etc.). Cu toate acestea, în timpul aplicării amestecul
trebuie agitat în permanenţă pentru a realiza o distribuţie uniformă în câmp.
Regulile principale, specifice, pentru pregătirea unui astfel de amestec sunt
următoarele:
- trebuie avut în vedere faptul că multe erbicide din această grupă sunt
volatile. Pentru a evita pierderile de erbicid, prepararea amestecului se face
introducând direct erbicidul în rezervorul echipamentului pentru stropit. În cazul în
care prepararea se face în cisterne sau în instalaţii speciale, se cere ca acestea să fie
prevăzute cu capace pentru închidere;
- este necesar ca turnarea erbicidului, să fie direct în rezervorul maşinii, fie în
cisterne sau instalaţii, să se facă uniform pe măsura umplerii cu apă;
- în timpul preparării amestecului şi al executării tratamentului, amestecul se
agită continuu.
Suspensia este amestecul format din particule solide, dispersate într-un
lichid. În cazul nostru, amestecul este format din erbicidele formulate ca pudră
umectabilă sau ca pastă dispersabilă şi din apă. Apa are rolul de diluant şi ca urmare
de transport. Dacă amestecul erbicid-apă rămâne în repaus, particulele solide se
depun. De aceea, în timpul aplicării trebuie agitat continuu. Agitarea trebuie
supravegheată deoarece dacă este excesivă, se formează multă spumă care îngreuiază
circulaţia amestecului prin sistemul de stropit al maşinii.
Pentru a realiza un amestec omogen, mai întâi se face o maia cu erbicidul
respectiv astfel: cantitatea de erbicid calculată pentru o anumită suprafaţă sau pentru
volumul unui vas cu apă, se amestecă (se frământă) treptat cu puţină apă până se
obţine o pastă omogenă (un terci) care se lasă câteva ore la muiat. Când se consideră
că pasta este omogenă, se amestecă cu întreaga cantitate de apă pentru care s-a
calculat erbicidul respectiv. Dacă erbicidul, fără a face în prealabil maiaua, se
introduce direct în bazin sau cisternă, unde se află întreaga cantitate de apă, el nu se
dispersează complet şi rezultă un amestec cu grunzuri (cocoloaşe).
Amestecul de două erbicide. Pentru a mări spectrul de combatere al
buruienilor, se practică tot mai mult amestecul de două (uneori trei) erbicide. Adesea
se aplică împreună un erbicid formulat ca pudră umectabilă (wp) şi altul în formă de
concentrat emulsionabil, ca de exemplu: Ro-Neet + Venzar sau Treflan + Sencor etc.
Pentru a obţine un amestec cât mai omogen se prepară mai întâi maiaua cu erbicidul
75
formulat ca pudră umectabilă, după modul precizat mai sus. Se introduce în cisternă
sau în tancul instalaţiei de pregătit amestecul jumătate din cantitatea totală de apă şi
peste ea se toarnă suspensia (maiaua) de erbicid. Se amestecă pentru uniformizare. În
continuare, se introduce erbicidul concentrat emulsionabil. Se completează cu restul
de apă şi se agită continuu.
Se recomandă ca erbicidul concentrat emulsionabil în prealabil să se
rostogolească de câteva ori în ambalajul său original, pentru uniformizare şi numai
după aceea să se scoată cantitatea necesară pentru realizarea amestecului respectiv.
Amestecul pentru erbicidat de tipul soluţiilor sau emulsiilor este
corespunzător calitativ, numai în ziua în care a fost preparat iar folosirea amestecului
sub formă de suspensie se poate amâna cel mult o zi. De aceea prepararea
amestecurilor pentru erbicidat trebuie corelată cu randamentul de lucru al maşinilor
şi cu mersul vremii.
4.6.5.10 Principii şi reguli ce stau la baza elaborării programului de aplicare a
erbicidelor
Odată cu apariţia erbicidelor şi utilizarea lor pe scară largă nu trebuie să se
minimalizeze rolul deosebit pe care îl au în combaterea buruienilor, metodele
preventive, agrotehnice ş.a. De aceea este necesar să se vorbească despre combaterea
integrată a buruienilor din cultură, în acest scop recurgându-se la toate măsurile.
În vederea folosirii cu maximă eficienţă a erbicidelor, este necesar să se
elaboreze un “program” de combatere chimică a buruienilor. Acest lucru este absolut
necesar întrucât se cunoaşte că nici un erbicid aplicat singur nu rezolvă în mod
satisfăcător problema combaterii buruienilor dintr-o cultură.
La elaborarea programului de aplicare al erbicidelor într-o unitate agricolă
trebuie să se aibă în vedere următoarele principii şi reguli:
a) Stabilirea tipurilor de asolament şi a rotaţiei culturilor. Nimai după ce s-a
stabilit ce plante se cultivă, rotaţia acestora, suprafeţele ce revin fiecărei plante, se
pot include în program erbicidele necesare. Odată cu acestea este imperios necesară
înfiinţarea unui registru pentru ţinerea evidenţei aplicării erbicidelor pe sole şi
culturi.
b) Identificarea prin cartare a buruienilor predominante pe fiecare solă.
Cunoscând ponderea principalelor specii de buruieni se poate stabili şi se pot alege
acele erbicide cu ajutorul cărora se realizează o combatere maximă a buruienilor.
76
c) Stabilirea dozelor optime pentru fiecare erbicid în cazul când este aplicat
singur şi în cazul când este asociat cu alte erbicide. Pentru stabilirea dozelor optime
şi a rapoartelor dintre erbicide în cazul aplicării asociate, trebuie să se cunoască bine
recomandările institutelor de cercetări şi ale staţiunilor experimentale.
d) La alegerea erbicidelor este necesar să se ţină seama şi de baza tehnicomaterială
de care dispune unitatea deoarece unele erbicide se pot aplica atât cu
aparatură terestră cât şi cu mijloace avio în timp ce alte erbicide (în special cele
volatile) se pot administra numai cu maşini terestre.
e) După stabilirea sortimentului de erbicide precum şi a dozelor de aplicare a
acestora, se va calcula necesarul (în kg sau litri) pentru fiecare erbicid în parte şi se
va întocmi planul de aprovizionare în funcţie de epoca de aplicare a fiecărui erbicid.
În afara regulilor de bază enunţate mai sus, pentru reuşita tratamentului este necesară
şi respectarea unor cerinţe tehnice şi anume: păstrarea şi conservarea erbicidelor în
bune condiţii, pregătirea solului destinat aplicării erbicidelor (mărunţirea şi nivelarea
terenului), respectarea vitezei de lucru în tot timpul acţiunii de mineralizare a
erbicidelor precum şi jalonarea corectă a terenului. De asemenea, în zonele cu
terenuri supuse fenomenelor de eroziune, pe solurile nisipoase, pe cele cu apă
freatică la adâncime, pe terenurile irigate unde se cultivă mari suprafeţe de cereale şi
plante tehnice, aplicarea erbicidelor trebuie să se facă cu multă atenţie pentru a
reduce la maximum efectul poluării.
4.6.5.11 Măsuri de protecţia muncii ce se impun la executarea tratamentelor cu
erbicide
În etapa actuală evoluţia agriculturii nu poate fi concepută fără utilizarea
largă a produselor chimice. Dintre acestea erbicidele joacă un rol deosebit în
tehnologiile moderne practicate la majoritatea culturilor. Dar, substanţele folosite ca
erbicide sunt mai mult sau mai puţin toxice, pentru om şi animalele cu sânge cald.
După doza letală -DL 50 – (doza la care mor 50% din animalele de experienţă)
acestea se împart în patru categorii:
a. extrem de toxice, DL50 sub 50 mg/kg corp, marcate cu etichetă roşie;
b. puternic toxice DL50 între 50 şi 200 mg/kg corp, marcate cu etichetă
verde;
c. ponderat toxice cu DL50 între 200 şi 1000 mg/kg corp, marcate cu etichetă
albastră;
d. slab toxice cu DL50 peste 1000 mg/kg corp, marcate cu etichetă neagră.
77
Majoritatea erbicidelor se încadrează în ultimele două categorii de toxicitate.
În prevenirea unor fenomene de poluare şi toxicitate este absolut necesar să se
cunoască modul în care sunt păstrate şi manipulate aceste produse, modul cum sunt
pregătite amestecate pentru stropit şi de asemenea, măsurile ce trebuiesc respectate la
aplicarea tratamentelor.
Principii generale ce trebuiesc respectate la aplicarea erbicidelor.
Cei ce recomandă şi aplică produsele trebuie să cunoască bine caracteristicile
fiecărui produs şi mai ales aspectul toxicologic. Orice persoană care va lucra cu
erbicide este necesar să fie instruită periodic cu regulile de protecţia mincii ce trebuie
respectate; de asemenea, să fie examinate medical la angajare şi periodic pe parcursul
anului.
Erbicidele se depozitează în magazii departe de clădiri, adăposturi de
animale, depozite de furaje sau alimente, surse de apă etc.
Eliberarea erbicidelor se face numai de către responsabil în baza unui act ce
se înregistrează.
Transportul se efectuează astfel încât să se evite spargerea ambalajelor,
contaminarea produselor alimentare şi contactul cu oamenii.
Nu se fac tratamente decât cu muncitori instruiţi, prevăzuţi cu materialul de
protecţie necesar.
Înainte de începerea unor lucrări de mare amploare în câmp cu produse care
au un grad mare de toxicitate se va anunţa populaţia, unitatea sanitară umană şi
veterinară cele mai apropiate.
La depozite şi pe teren trebuie să existe o trusă de prim ajutor, care să
cuprindă tot ce este necesar pentru întoxicaţii cu pesticide.
La tratamentele cu erbicide se vor folosi numai maşini omologate.
Echipamentul de protecţie după utilizare se va denociviza.
Depozitatea păstrarea şi distribuirea erbicidelor.
Depozitele sunt prevăzute cu cântar propriu care nu mai este folosit şi pentru
alte produse, cu mărimi de doze pentru lichide şi un pichet de incendiu.
Magaziile trebuie amplasate la distanţe mai mari de 50 m de locuinţe şi surse
de apă.
În vederea asigurării unei păstrări corespunzătoare a produselor lichide,
acestea se depozitează în încăperi cu temperaturi între 0o şi 25oC.
78
Nu este permisă păstrarea erbicidelor împreună cu alimente, furaje, obiecte
casnice sau alte materiale şi în general păstrarea în poduri sau la etaj. Este bine ca
aceste depozite să fie marcate cu semne distinctive, indicând prezenţa de substanţe
toxice.
Încălzirea cu sobe a depozitelor de erbicide este interzisă din cauza riscurilor
de toxicitate şi incendii.
Erbicidele se livrează în ambalaje închise şi nu se vor distribui în stare
vărsată. Scoaterea lichidelor din ambalaje mari se va face numai cu pompa cu
amorsare mecanică.
Ambalajele care se returnează la fabrică trebuie spălate înainte cu o soluţie
caldă de 3% sodă calcinată, urmată de o spălare cu detergent. Celelalte ambalaje se
spală de trei ori cu o cantitate de apă de 5-20% din volumul containerului. Cele de
plastic se ard atunci când este posibil. Ambalajele de sticlă, după spălare se sparg, iar
cele metalice se turtesc şi se trimit la depozitele de colectare a metalelor.
Fiecare depozit trebuie să aibă o sursă de apă, săpun, şervet şi farmacie de
prim ajutor.
Gunoiul şi resturile ce rezultă din curăţirea magaziei se vor îngropa în locuri
ferite, evitând ca pesticidele să ajungă în apa freatică prin spălare.
Nu au voie să pătrundă în depozite femeile gravide, copii şi persoanele cu
afecţiuni pulmonare sau ale ficatului. Distribuirea erbicidelor de către persoanele
particulare este strict interzisă.
Transportul erbicidelor, vehiculele trebuie să fie în stare corespunzătoare şi
să fie mai ales bine încheiate, ca să nu se piardă ambalajele.
Este interzis transportul apei, alimentelor şi furajelor odată cu cel al
erbicidelor.
Dacă se observă scurgeri de produse lichide sau solide se opresc toate
lucrările de încărcare sau descărcare, se identifică ambalajul deteriorat şi se repară.
Pregătirea amestecului pentru stropit (erbicidat). În lipsa unor staţii
speciale de pregătire, se va amenaja în locuri speciale un spaţiu de pregătire a
amestecului pentru stropit departe de sursa de apă potabilă, de ape curgătoare şi
împrejmuite cu un şanţ de o cazma adâncime.
Butoaiele, găleţile, măsurile de dozare, cântarele şi orice alte vase utilizate la
pregătirea amestecurilor nu trebuie folosite în alte scopuri (adăpatul animalelor sau în
uz casnic).
79
Pe locul unde se prepară amestecurile este interzisă odihna, servirea mesei,
păstrarea alimentelor sau îmbrăcăminţii muncitorilor.
După terminarea lucrărilor, locul de pregătire se curăţă prin răzuirea cu sapa
şi pământul cu resturi este îngropat. Amestecurile rămase neutilizate se varsă în gropi
şi se astupă. Substanţele nefolosite se returnează la magazie.
Aplicarea tratamentelor.
Este important de subliniat faptul că toate lucrările de protecţia plantelor cu
pesticide trebuie efectuate sub conducerea unui specialist în protecţia plantelor, cu
studii medii sau superioare.
Din punct de vedere al organizării protecţiei muncii, conform legislaţiei
noastre, răspunderea revine conducătorilor unităţii.
Pentru aplicarea tratamentelor chimice este important să se formeze echipe
permanente de lucru, compuse din muncitori pregătiţi special în acest scop şi care au
un anumit stagiu de muncă la lucrările de combatere. Aceştia în fiecare an trebuie
pregătiţi prezentându-li-se noile erbicide, modul de utilizare şi mai ales
caracteristicile toxicologice şi regulile de protecţia muncii. Instruirea specialiştilor şi
a muncitorilor ce lucrează cu erbicide este obligatorie deoarece ritmul de introducere
a noilor produse şi volumul tratamentelor cresc de la an la an.
La lucrările de erbicidare nu trebuie admişi copii şi tineri sub 18 ani, femeile
gravide sau care alăptează, sau persoanele care au afecţiuni ce nu le permit lucru cu
substanţe chimice.
Respectarea regulilor de igienă personală are o importanţă deosebită pentru
toţi cei ce vin în contact cu erbicidele. Este interzis să se mănânce în timpul lucrului,
să se bea sau să se fumeze. În pauzele pentru servirea mesei se rezervă un loc
îndepărtat, la circa 150 m în partea dinspre vânt a locurilor unde se lucrează, se
depozitează sau se pregătesc soluţiile. Masa se ia numai după dezbrăcarea
echipamentului de protecţie si spălarea cu săpun a feţei şi a mâinilor.
Unitatea agricolă care efectuează lucrările de combatere este obligată să
asigure tuturor persoanelor ce lucrează cu erbicide mijloacele individuale de
protecţia muncii. Conducătorul locului de muncă este obligat să urmărească starea de
sănătate a muncitorilor şi la cea mai mică sesizare din partea celor ce lucrează cu
erbicide trebuie să-i îndepărteze de la lucru cu erbicide, să asigure primul ajutor şi să
anunţe medicul.
Specialiştii în protecţia plantelor trebuie să utilizeze numai produse de
calitate, în ambalaje care au indicaţii clare privind conţinutul şi natura erbicidelor. În
80
cazul când există îndoieli sau nu se cunoaşte produsul exact, trebuie luate probe şi
trimise la laboratorul de controlul pesticidelor.
Înainte de începerea lucrărilor de combatere, populaţia din zona adiacentă
locurilor de tratare este anunţată de momentul aplicării tratamentelor, locul şi
substanţele ce se folosesc, pentru a se feri copiii, vitele şi stupii de albine, de a ajunge
în zona tratată. La marginile tarlalelor este bine să se pună anunţuri privind
efectuarea tratamentelor care se ridică la 3-4 zile după terminarea lor.
Zonele tratate trebuie marcate cu indicatoare “Teren otrăvit” şi “Păşunatul
interzis”. Efectuarea lucrărilor agrotehnice pe locurile tratate se pot face la 3 zile
după stropire sau prăfuire.
La aplicarea produselor foarte toxice este necesar ca pe lângă echipamentul
obişnuit de protecţie, să fie utilizată masca de gaze, cizmele şi mănuşile.
Semnalizatorii de la lucrările aeriene vor purta obligatoriu haine de protecţie.
Respectarea întocmai a acestor norme, duce la o utilizare sigură a erbicidelor,
fără riscuri pentru sănătatea oamenilor şi cu influenţe minime asupra mediului
înconjurător.
4.6.5.12 Principalele erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din
culturile de câmp
Folosirea corectă a erbicidelor se bazează pe rezultatele cercetărilor riguroase
efectuate în cadrul institutelor şi staţiunilor de cercetări agricole precum şi în cadrul
institutelor de învăţământ superior agronomic.
În continuare se prezintă în tabelul 10 erbicidele cele mai fecvente utilizate
pentru combaterea buruienilor din principalele culturi. Epoca de administrare a
acestora este precizată prin prescurtările ppi - înainte de semănat, la pregătirea
patului germinativ, preem - între semănat şi răsărire şi postem – după răsărire, pe
vegetaţie.
81
Tabelul 10
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din culturile de :
CEREALE PĂIOASE
Erbicidul
Doza de produs
comercial
kg, l/ha
Perioada
aplicării
Buruienile combătute
SDMA (2,4 D) 1,5 – 2,5 postem Dicotiledonate
DICOTEX (MCPA) 2,0 – 4,0 postem Dicotiledonate
ICEDIN SUPER (2,4D+Dicamba) 1,0 – 1,5 postem Dicotiledonate
OLTISAN EXTRA (2,4D+Dicamba) 0,8-1,0 postem Dicotiledonate
STARANE (fluroxipir) 0,8 – 1,0 postem Dicotiledonate
GLEAN (clorsulfuron) 15 - 20 postem Dicotiledonate
ASSERT (imazametabenz) 2,0 postem Apera spica venti, Avena fatua
PUMA SUPER
(fenoxapropetil+fenclorazol etil)
0,8 – 1,0 postem Apera spica venti, Avena fatua
AVADEX (triallat) 5,0 – 6,0 ppi (preem) Apera spica venti, Avena fatua
ILLOXAN (diclofopmetil) 2,0 – 2,5 postem Avena fatua
SUFFIX (benzoylprop etil) 5,0 - 7,0 postem Avena fatua
OREZ
ORDRAM (molinat)x 7,0 – 8,0 ppi Monocotiledonate
DREPAMON (tiocarbacil)x 5,0 – 6,0 ppi Monocotiledonate
RONSTAR (oxadiazon) 3,5 – 4,0 postem
Monocotiledonate inclusiv
Leersia oryzoides
SATURN (tiobencarb) 8,0 – 10,0 postem Monocotiledonate
SURCOPUR (propanil) 8,0 – 10,0 postem Monocotiledonate
STAM (propanil) 14,0 postem Monocotiledonate
BASAGRAN (bentazon) 3,0 – 4,0 postem Dicotiledonate
HERBIT (phenothyool) 4,0 postem Dicotiledonate
Erbicidele Stam, Surcopur, Basagran şi Herbit se aplică după ce în prealabil s-a eliminat apa din parcele.
Tratamentele se fac când buruienile sunt complet zvântate. După 24-48 ore de la aplicarea erbicidelor pe
vegetaţie se va introduce apă în parcele.
PORUMB
ONEZIN (atrazin) 5,0 – 8,0 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
PITEZIN (atrazin) 5,0 – 8,5 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
ERADICANE (EPTC + antidot) 8,0 – 8,0 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
DIIZOCAB (butilat)x 5,0 – 8,0 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
LASSO (alaclor) 8,0 – 10,0 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
ACENIT (acetaclor) 2,5 – 6,0 preem Mono şi Dicotiledonate anuale
DUAL (metolaclor) 2,0 – 2,5 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
PRIMEXTRA (metolaclor + atrazin) 4,0 – 6,0 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
82
BUTIZIN (butilat + atrazin) 6,0 – 10,0 ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
FRONTIER (dimetenamid) 1,5 – 2,0 preem Mono şi Dicotiledonate anuale
SDMA (2,4 D) 1,5 – 2,0 postem Dicotiledonate anuale şi perene
ICEDIN (2,4 D + dicamba) 1,0 postem Dicotiledonate anuale şi perene
OLTISAN EXTRA (2,4 D + dicamba) 1,0 – 1,5 postem Dicotiledonate anuale şi perene
MISTRAL (nicosulfuron) 1,0 – 1,5 postem
Monocotiledonate inclusiv Sorghum
halepense din rizomi
TELL (primisulfuron) 40 g postem
Monocotiledonate inclusiv Sorghum
halepense din rizomi
TITUS (rimsulfuron) 40 – 60 g postem
Monocotiledonate inclusiv Sorghum
halepense din rizomi
SOIA
TRIFLUREX (trifluralin) 3,5 – 5,0 ppi Monocotiledonate anuale
MECLORAN (alaclor) 8,0 – 10,0 ppi
Monocotiledonate şi unele
dicotiledonate anuale
DUAL (metolaclor) 4,0 – 6,0 ppi
Monocotiledonate şi unele
dicotiledonate anuale
SENCOR (metirbuzin) 0,2 – 0,3 asociat ppi Mono şi Dicotiledonate anuale
PIVOT (imazetapir) 0,5 – 0,75 postem
Dicotiledonate şi unele
monocotiledonate
BASAGRAN (bentazon) 0,5 – 3,0 postem Dicotiledonate
FLEX (fomesafen) 1,0 – 1,5 postem Dicotiledonate
TARGA SUPER (quizalofopetil) 2,0 – 3,0 postem
Monocotiledonate anuale şi perene
inclusiv Sorghum halepense din
rizomi
GALANT SUPER (haloxifop-R-metil) 1,0 – 1,5 postem
Monocotiledonate anuale şi perene
inclusiv Sorghum halepense din
rizomi
FUSILADE SUPER (fluazifop-p-butil) 2,0 – 3,0 postem
Monocotiledonate anuale şi perene
inclusiv Sorghum halepense din
rizomi
FOCUS ULTRA (cicloxidim) 2,5 – 3,0 postem
Monocotiledonate anuale şi perene
inclusiv Sorghum halepense din
rizomi
FASOLE
TRIFLUREX (trifluralin)x 3,5 – 5,0 ppi Monocotiledonate anuale
ERADICANE (EPTC)x 6,0 –8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
EPTAM (EPTC) 6,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
LASSO (alaclor) 6,0 – 9,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
FLEX (fomesafen) 1,0 – 1,5 postem Dicotiledonate anuale
PIVOT (imazetapyr) 0,5 – 0,75 postem Dicotiledonate şi unele
83
monocotiledonate
BASAGRAN (bentazon) 2,0 – 4,0 postem Dicotiledonate
Pentru combaterea speciei Sorghum halepense din rizomi se folosesc aceleaşi erbicide indicate pentru cultura
de soia.
MAZĂRE
TRIFUREX (Trifluralin)x 2,5 - 3,5 ppi Monocotiledonate anuale
GESAGARD (prometrin) 3,0 – 5,0 preem Mono şi dicotiledonate anuale
DUAL (metolaclor) 3,0 – 5,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
PIVOT (imazetapyr) 0,5 - 0,75 postem
Dicotiledonate şi unele
monocotiledonate
DICOTEX (MCPA) 1,5 – 2,0 postem Dicotiledonate
AGIL (propaquizafop) 0,8 – 1,0 postem
Monocotiledonate anuale şi din
rizomi
BASAGRAN (bentazon) 2,0 – 3,0 Dicotiledonate
FLOAREA SOARELUI
TRIFLUREX (trifluralin)x 3,5 – 5,0 ppi Monocotiledonate anuale
ERADICANE (EPTC + antidot)x 5,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
DIIZOCAB (butilat) 6,0 – 10,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
GOAL (oxyfluorfen) 1,0 preem Mono şi unele dicotiledonate
MECLORAN (alaclor) 6,0 – 10,0 ppi/preem Mono şi unele dicotiledonate
GESAGARD (prometrin) 3,0 – 4,0 preem Mono şi dicotiledonate
RELAY (acetaclor) 1,7 – 2,2 preem Mono şi dicotiledonate
STOMP (pendimetalin) 4,0 ppi/peem Mono şi unele dicotiledonate
RAFT (oxadiargil) 1,0 – 2,5 postem Dicotiledonate anuale
ASSERT (imazametabenz) 1,0 – 1,5 postem Dicotiledonate anuale
Pentru combaterea speciei Sorghum halepense din rizomi şi a altor monocotiledonate se folosesc aceleaşi
erbicide indicate pentru cultura de soia.
IN PENTRU ULEI ŞI FIBRĂ
BALAN (benfluralin)x 4,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
DIIZOCAB (butylate)x 4,0 – 6,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
DUAL (metolaclor) 3,0 – 4,0 ppi Dicotiledonate
DICOTEX (MCPA) 1,0 – 1,5 postem Dicotiledonate
BASAGRAN (bentazon) 2,0 – 4,0 postem Dicotiledonate
BUCTRIL M (bromoxinil + MCPA) 0,75 – 1,0 postem Dicotiledonate
GLEAN (clorosulfuron) 10 – 15 g postem Dicotiledonate
AGIL (propaquizalofop) 1,0 – 1,5 postem Monocotiledonate anuale şi perene
FURORE SUPER (fenoxaprop – etil) 0,8 – 1,0 postem
Monocotiledonate inclusiv Avena
fatua
NABU (setoxidim) 1,0 – 1,5 postem
Monocotiledonate inclusiv Avena
fatua
84
SFECLA PENTRU ZAHĂR
OLTICARB (cicloat)x 6,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
DIIZOCAB (butilat)x 6,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
ERADICANE (EPTC + antidot) 6,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
DUAL (metolaclor) 3,0 – 5,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
MECLORAN (alaclor) 4,0 – 6,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
ADOL (lenacil) 1,0 – 2,0 asociat ppi Dicotiledonate anuale
VENZAR (lenacil) 1,0 – 2,0 asociat ppi Dicotiledonate anuale
BETANAL (fenmedifan + desmedifan) 4,0 – 5,0 postem Dicotiledonate anuale
LONTREL (clopiralid) 0,3 – 0,5 postem Cirsium arvense, Sonchus arvensis
Pentru combaterea speciei Sorghum halepense din rizomi şi a altor monocotiledonate se folosesc aceleaşi
erbicide indicate pentru cultura de soia.
CARTOF
GESAGARD (prometrin) 2,0 – 8,0 preem Mono şi dicotiledonate anuale
SENCOR (metirbuzin) 1,0 – 2,0 preem Mono şi dicotiledonate anuale
AFALON (linuron) 2,0 – 8,0 preem Dicotiledonate şi unele mono anuale
DUAL (metolaclor) 3,0 – 5,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
ARESIN (monolinuron) 2,0 – 8,0 preem Mono şi dicotiledonate anuale
LASSO (alaclor) 4,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
BLADEX (cianazin) 3,0 – 5,0 ppi Dicotiledonate şi unele mono
IGRAN (terbutin) 2,0 – 8,0 preem Mono şi dicotiledonate anuale
Pentru combaterea speciilor Agropyron repens, Sorghum halepense şi a altor monocotiledonate se vor folosi
aceleaşi erbicide administrate la sfecla pentru zahăr.
TUTUN
BALAN (benfluralin)x 6,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
DEVRINOL (napropamid) 2,5 – 3,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
DUAL (metolaclor) 5,0 – 6,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
MECLORAN (alaclor) 5,0 – 6,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
TRIFLUREX (trifluralin) 4,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
DIIZOCAB (butilat)x 5,0 – 7,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate anuale
ENIDE (difenamide) 8,0 – 12,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
TRIFOLIENE
EPTAM (EPTC)x 6,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
BALAN (benfluralin)x 4,0 – 5,0 ppi
Dicotiledonate şi unele
monocotiledonate anuale
BUTIRAN (butilat + alaclor) 6,0 – 8,0 ppi Mono şi unele dicotiledonate
BASAGRAN (bentazon) 2,0 – 4,0 postem Dicotiledonate
PIVOT (imazetapyr) 0,5 – 0,75 postem Dicotiledonate şi unele mono
KERB (propizamid) 4,0 – 5,0
în perioada
de repaus
Mono şi dicotiledonate anuale şi
perene
85
SENCOR (metribuzin) 1,0 – 1,5
în perioada
de repaus
Mono şi dicotiledonate anuale
FOCUS ULTRA (cicloxidin) 3,0 – 4,0 postem Monocotiledonate anuale şi perene
AGIL (propaquizafop) 0,5 – 1,0 postem Monocotiledonate anuale şi perene