1.1 Lumina ca factor de vegetaţie
Lumina constituie factorul de vegetaţie prin care energia solară se integrează
în plantă sub formă de energie potenţială sau energie acumulată în substanţa
organică. Din cantitatea totală de energie luminoasă se consideră că frunza absoarbe
aproximativ 75%, iar restul de 25% este reflectată sau trece prin frunză.
La rândul ei energia absorbită nu este folosită în totalitate în procesul de
fotosinteză ci numai 1-5% şi rar peste 5%. Această cantitate de energie folosită
efectiv în procesul de fotosinteză poartă numele de coeficient de utilizare a energiei
luminoase.
Lumina se caracterizează prin intensitate, calitate şi durata de iluminare.
Intensitatea luminii variază foarte mult. În zilele de iarnă este cuprinsă între
1000 şi 2000 lx pe când în zilele de vară poate ajunge şi depăşi 40000 lx. Intensitatea
luminii mai depinde şi de latitudine, altitudine, nebulozitate, prezenţa în atmosferă a
vaporilor de apă, a prafului etc.
Intensitatea luminii influenţează fotosinteza, înfrăţirea, fructificarea,
rezistenţa la cădere, creşterea frunzelor şi a lăstarilor, favorizează acumularea
glucidelor etc.
Pentru ca plantele să înflorească şi să fructifice au nevoie de o intensitate de
1100 lx la mazăre, 2400 lx la fasole, 1800-2200 lx la orz şi grâu, 1400-8000 lx la
porumb etc.
Calitatea luminii. În procesul de fotosinteză şi de creştere al plantelor,
importanţa cea mai mare o au radiaţiile roşii şi galbene. Radiaţiile ultraviolete sunt
vătămătoare plantelor şi provoacă moartea a numeroase microorganisme, iar cele
infraroşii ajungând la suprafaţa solului se transformă în căldură, influenţând direct
viaţa plantelor.
Fiecare din radiaţiile absorbite de plante influenţează cu preponderenţă
sinteza anumitor substanţe. Astfel, sub acţiunea razelor roşii şi galbene se
sintetizează în special hidraţii de carbon, iar sub acţiunea razelor albastre se
sintetizează mai mult substanţele proteice.
3
Durata iluminării. Durata de iluminare fiind diferită pe glob în funcţie de
latitudine, plantele s-au adaptat acestor condiţii. Din această cauză fiecare plantă are
nevoie de anumite durate de iluminare în anumite faze din viaţa lor, numite “stadii de
lumină” şi de un anumit raport între durata de iluminare şi durata de întuneric numit
“fotoperiodism”.
După nevoia lor faţă de lumină se grupează în:
a) plante de zi lungă, care înfloresc şi fructifică în condiţii de zi lungă: orzul,
grâul, secara, ovăzul, mazărea etc.;
b) plante de zi scurtă, care înfloresc şi fructifică în condiţii de zi scurtă:
porumbul, soia, sorgul, orezul etc;
c) plante neutre: hrişca, fasolea, vinetele, etc. Aceste plante nu reacţionează
când se lungeşte, sau când se scurtează perioada de iluminare.
La plantele de zi lungă dacă scurtăm artificial durata zilei, cresc dar nu se
dezvoltă.
La fel se întâmplă şi cu plantele de zi scurtă dacă lungim perioada de iluminare. Dacă
se lungeşte perioada de iluminare la plantele de zi lungă sau se scurtează la plantele
de zi scurtă, plantele fructifică mai repede şi deci se scurtează durata de vegetaţie.
Cunoscând cerinţele plantelor faţă de lumină putem ca prin anumite mijloace
agrotehnice să mărim gradul de utilizare al ei.
Dintre aceste mijloace amintim în primul rând zonarea plantelor inclusiv a
soiurilor şi hibrizilor în funcţie de variaţia afluxului de energie luminoasă de pe
cuprinsul ţării. Pe terenurile înclinate, cu expoziţie sudică a pantei se va cultiva:
floarea soarelui, porumbul, soia, viţa de vie iar pe terenurile cu expoziţie nordică:
ovăz, grâu, trifoi, etc. Este necesar ca în timpul semănatului seminţele să fie
distribuite uniform pe unitatea de suprafaţă şi în cantitate corespunzătoare pentru a
asigura o densitate a plantelor, deoarece fiecare specie, soi şi hibrid are un anumit
optimum în ceea ce priveşte densitatea.
Practicarea culturilor intercalate (ex. porumb cu fasole, dovleci etc.), a
culturilor succcesive, cultivarea plantelor furajere cu plantă protectoare, determină
folosirea mai raţională a afluxului de lumină.
Combaterea buruienilor, care prin umbrire stânjenesc şi de multe ori
împiedică creşterea plantelor cultivate, şi aplicarea îngrăşămintelor, constituie măsuri
agrotehnice de cea mai mare importanţă.
Printre alte măsuri mai amintim: tăierile la pomi şi la viţa de vie, copilitul şi
cârnitul la unele plante, sporirea conţinutului de CO2 în jurul plantelor.
4
1.2 Temperatura ca factor de vegetaţie
Energia radiantă solară ajunsă la suprafaţa pământului este transformată în
energie calorică, iar o parte este reflectată în atmosferă. Astfel, suprafaţa terestră se
încălzeşte, devenind la rândul ei o sursă de energie. O parte din această energie se
propagă în straturile adânci ale solului, o altă parte este folosită în diferite procese
fizico-chimice, iar restul este cedată atmosferei. Alături de radiaţia solară, se mai
adaugă o sursă proprie de căldură şi anume cea care rezultă din desfăşurarea
proceselor chimice şi biologice.
Regimul termic al solului depinde de căldura specifică şi conductibilitatea
termică ale părţilor lui componente şi ca urmare de proporţia de participare a acestora
în masa solului (tabelul 1).
Tabelul 1
Căldura specifică şi conductibilitatea termică a părţilor componente ale solului
(O. Berbecel şi col. 1970)
Căldura specific ă
Părţile componente gravimetrică
cal./g grad
volumetrică
cal./cm3 grad
Conductibilitatea
termică
cal./cm sec. grad
Nisip şi argilă 0,18 - 0,23 0,49 - 0,58 0,0003
Turbă 0,48 0,60 0,0020
Aer şi sol 0,24 0,003 0.0005
Apă şi sol 1,00 1,00 0,0120
Din datele prezentate în tabelul 1 rezultă că solurile cu apă multă au
conductibilitatea termică mai mare decât solurile uscate şi afânate deoarece
conductibilitatea termică a aerului este foarte mică. De asemenea, rezultă că solurile
minerale se încălzesc mai repede decât cele organice, iar solurile umede sunt mai reci
decât cele uscate, întrucât căldura specifică a apei depăşeşte cu mult pe cea a aerului.
Printre factorii care influenţează temperatura solului amintim: expoziţia
terenului, culoarea solului, textura solului, învelişul vegetal, stratul de zăpadă,
lucrările agrotehnice etc.
Cerinţele plantelor faţă de temperatură sunt diferite, plantele împărţindu-se
din acest punct de vedere în trei categorii: microterme, care cresc şi se dezvoltă la
temperaturi cuprinse între 0-15oC, mezoterme, care cresc şi se dezvoltă la
temperaturi cuprinse între 16-40oC şi megaterme, care cresc şi se dezvoltă la
5
temperaturi de peste 40oC. Majoritatea plantelor de cultură fac parte din grupa
mezoterme.
Prima perioadă din ciclul evolutiv al plantelor, germinaţia şi răsărirea, este în
strânsă dependenţă de temperatura solului (tabelul 2). Temperatura minimă la
răsărire, în funcţie de plantă, este mai mare cu 1-3oC decât temperatura minimă de
germinare.
Cerinţele plantelor faţă de căldură, după răsărire, sunt diferite. Aşa de
exemplu, înfrăţitul la cereale se produce în condiţii bune la 8-12oC, alungirea paiului
la 14-16oC, înflorirea la 17-18oC iar maturarea la peste 19oC.
Tabelul 2
Temperaturile minime, optime şi maxime de germinare pentru diferite plante
(în oC)
TempPlanta eratura
minimă optimă maximă
Grâu de toamnă 1-2 25 30
Secară de toamnă 1-2 25 30
Orz 1-2 25 28-30
Ovăz 1-2 25 30
Mazăre 1-2 25 30
Lucernă 0-1 20 28
Sparcetă 1-2 20 35
Porumb 8-10 37-45 46-48
Soia 8-10 27 38-40
Fasole 8-10 32 46
Cartof 5-6 25 30
Sfeclă 3-4 25 35
Floarea soarelui 5-6 25 35
Pentru zonarea culturilor este necesar să se cunoască cerinţele faţă de căldură
a fiecărei plante. Aceste cerinţe se exprimă prin suma temperaturilor efectiv utile
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor (soiuri sau hibrizi), cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de “constantă termică”.
Căldura este necesară nu numai plantelor superioare ci şi microorganismelor
din sol care, la rândul lor, au nevoie pentru desfăşurarea proceselor vitale de o
temperatură minimă, optimă şi maximă.
Pornind de la cerinţele plantelor cultivate faţă de căldură şi de la regimul
termic al solului în funcţie de conţinutul în aer, apă, substanţe nutritive, structură,
6
textură, grad de afânare etc. se pot stabili căile agrotehnice care să mărească
posibilitatea de utilizare a căldurii din aer şi din sol de către plantele cultivate.
Un prim mijloc îl constituie zonarea plantelor în funcţie de cerinţele faţă de
temperatură. Astfel, în zonele mai calde se cultivă orezul, bumbacul, sorgul, viţa de
vie, lucerna etc. în timp ce în zonele mai răcoroase se cultivă cartoful, trifoiul, inul
pentru fuior, etc.
Lucrările adânci ale solului înlesnind schimbul de aer între sol şi atmosferă,
favorizează răcirea sau încălzirea solului, în funcţie de temperatura aerului
atmosferic.
Prin folosirea îngrăşămintelor organice, ca urmare a descompunerii acestora
în sol cât şi datorită faptului că acestea determină o afânare a solurilor compacte, se
contribuie la încălzirea solurilor (prin descompunerea unei tone de gunoi de grajd se
eliberează 3-4 milioane kilocalorii).
Un alt mijloc constă în stabilirea epocii optime de semănat astfel ca planta să
parcurgă întreaga vegetaţie. Pentru culturile de primăvară, de exemplu, este deosebit
de important a executa semănatul când în sol se realizează temperatura minimă de
germinare. De asemenea, prin practicarea culturilor succesive se utilizează mai bine
resursele naturale de căldură.
Pentru protejarea cerealelor de toamnă în timpul iernii se vor lua toate
măsurile în vederea reţinerii zăpezii pe semănături.
Mulcirea (acoperirea solului) cu diferite materiale constituie alt mijloc de
influenţare asupra căldurii. Astfel, folosirea materialelor de culoare închisă (gunoi de
grajd, folii de polietilenă etc.) se practică pe larg pentru încălzirea solului cultivat cu
legume sau plante tehnice valoroase. Mulciul de culoare deschisă reflectă radiaţiile
solare şi deci apără solul de supraîncălzire.
În livezi, grădini de legume, podgorii etc., pentru evitarea brumelor şi a
îngheţurilor târzii de primăvară, se recurge la formarea norilor de fum în a doua
jumătate a nopţilor senine şi reci.
Pentru solurile cu exces de umiditate, soluri reci datorită capacităţii calorice
ridicate a apei, încălzirea se realizează prin lucrările de drenare sau desecare, după
caz.
7
1.3 Aerul ca factor de vegetaţie
În aerul uscat şi curat, din straturile inferioare ale atmosferei, azotul
reprezintă 78%, oxigenul 21%, argonul 0,95%, CO2 0,03% iar alte gaze 0,01% (O.
Berbecel şi col., 1970).
Compoziţia aerului din sol din punct de vedere calitativ este aceeaşi ca şi cea
a aerului atmosferic. Dar din punct de vedere calitativ, proporţia diferitelor
componente gazoase din aerul solului nu este aceeaşi ca cea din aerul atmosferic.
Astfel, în aerul solului, dioxidul de carbon şi amoniacul se află în proporţie mai mare
datorită descompunerii materiei organice de către microorganisme, proporţia de
oxigen este mai mică, iar celelalte componente rămân practic în aceeaşi proporţie ca
şi în aerul atmosferic. Oxigenul în sol în mod normal se găseşte în proporţie de 18-
19% dar el poate să scadă la 16% iar în unele cazuri sub această limită. Cantitatea de
CO2 din sol este aproximativ de zece ori mai mare decât în aerul atmosferic (0,3%),
dar proporţia lui poate creşte mult mai mult.
Aerul influenţează procesele metabolice ale plantelor prin componentele sale
şi în primul rând prin oxigen şi dioxidul de carbon, apoi prin azot şi amoniac.
Oxigenul este indispensabil vieţii plantelor fiind folosit în procesul de
respiraţie. Părţile aeriene ale plantelor sunt în general bine asigurate cu oxigen.
În sol oxigenul are rol începând cu germinaţia seminţelor, apoi în respiraţia
radiculară şi a altor organe subterane, în oxidarea părţii aeriene a solului, fiind, de
asemenea, indispensabil pentru diferite grupe de microorganisme din sol etc.
Rădăcinile crescute în soluri aerate sunt mai lungi, mai deschise la culoare, prezintă
un număr mai mare de peri radiculari favorizându-se astfel o aprovizionare mai bună
a plantelor cu elemente nutritive şi cu apă. În solurile cu oxigen puţin, rădăcinile sunt
mai groase şi mai scurte, mai închise la culoare şi cu un număr mai redus de peri
radiculari.
Oxigenul din sol este necesar şi pentru dezvoltarea bacteriilor aerobe
nitrificatoare, care oxidează amoniacul şi îl transformă în nitraţi. Unele bacterii, ca
Azotobacter şi unele specii de Rhyzobium, fixează azotul liber din aer şi au nevoie
de un mediu bogat în oxigen. În solurile slab aerate predomină descompunerea
anaerobă, din care rezultă CH4, H2S, aldehidă glicolică, aldehidă lactică şi alţi
compuşi săraci în oxigen care sunt vătămători pentru plante.
Dioxidul de carbon este absorbit de plante prin toate organele verzi şi prin
rădăcini. Aerul atmosferic primeşte cantităţi mari de CO2 care rezultă prin
8
descompunerea materiei organice din sol, cantitate care este corelată cu intensitatea
activităţii microorganismelor. Pe terenurile cultivate se elimină mai mult CO2
deoarece la CO2 degajat prin activarea microorganismelor se adaugă şi CO2 rezultat
din respiraţia rădăcinilor. Cantitatea de CO2 din sol nu trebuie să depăşească 1%,
deoarece dăunează rădăcinilor, microorganismelor aerobe, iar materia organică se
descompune defectuos.
Azotul fiind un gaz inert plantele superioare nu-l pot folosi direct ci îl iau din
sol sub formă de săruri ale acidului azotic sau săruri amoniacale.
Amoniacul în aerul solului se găseşte în cantităţi ceva mai mari decât în
atmosferă, ca urmare a descompunerii materiei organice proteice. Amoniacul este
oxidat de către bacteriile nitrificatoare şi transformat în nitriţi apoi în nitraţi sau
azotaţi, aceştia din urmă constituind hrana de bază pentru plante.
Între sol şi atmosferă are loc un permanent schimb de gaze. Primenirea
aerului are loc în permanenţă prin difuziune (omogenizarea gazelor în
repaos).Primenirea în masă a aerului are loc sub influenţa factorilor fizici şi
biologici.
Dintre factorii biologici cu rol în primenirea aerului din sol îl au animalele
care sapă galerii cum sunt: cârtiţa, popândăii, râmele, larvele, insectele etc.
Primenirea aerului din sol numai prin procese naturale nu este suficientă. Din
această cauză trebuie să se folosească mijloace agrotehnice de îmbunătăţire a
regimului de aer din sol.
Toate lucrările solului prin care se afânează stratul arabil precum şi măsurile
de îmbunătăţire a structurii solului contribuie la schimbul de aer dintre sol şi
atmosferă.
Măsuri mai energice de primenire a aerului se impun pe solurile grele, care se
tasează repede şi formează crustă. Pe terenurile cu exces de umiditate se execută
lucrări de drenare şi de evacuare a apei; pe terenurile umede, aplicarea corectă a
sistemelor de lucrare a solului, a îngrăşămintelor organice, evitarea tasării solului
prin trecerea repetată cu mijloacele agricole, sunt măsuri care contribuie la o bună
aeraţie a solului.
1.4 Apa ca factor de vegetaţie
Pe lângă factorii de vegetaţie prezentaţi (lumină, căldură, aer) apa apare, de
asemenea, ca un factor hotărâtor în dezvoltarea sau limitarea vegetaţiei ierboase sau
lemnoase pe zone şi subzone de vegetaţie.
9
În funcţie de pretenţiile faţă de apă plantele se împart în mai multe grupe şi
anume: xerofite, plante adaptate să crească în condiţii de secetă (ex. cactuşii),
hidrofite, plante capabile să vegeteze în condiţii de umiditate excesivă (ex. orezul) şi
mezofite, în care intră plantele cultivate cu excepţia orezului. Din grupa plantelor
mezofite unele pot fi cultivate în zone mai secetoase ca: sorgul, meiul, iarba de
Sudan, etc., altele au o rezistenţă mijlocie la secetă ca: grâul, secara, orzul, porumbul,
sfecla, etc., iar altele nu rezistă la secetă, cum ar fi orezul, cartoful, legumele, etc.
Plantele au nevoie de apă în tot cursul perioadei de vegetaţie, începând de la
germinarea seminţelor şi până la maturitate. Astfel, pentru germinaţie, seminţele au
nevoie de cantităţi diferite de apă, în funcţie de specia cultivată (tabelul 3).
Tabelul 3
Cantitatea de apă absorbită de seminţe, necesară declanşării germinaţiei
(% din greutatea seminţei)
Planta de cultură % Planta de cultură %
Mei 25,0 Ovăz 49,8
Cânepă 43,0 Măzăriche 75,4
Porumb 44.0 In 100,0
Grâu 45,4 Mazăre 106,8
Orz 48,2 Trifoi roşu 117,5
Lucernă 56,3 Sfeclă pentru zahăr 120,3
Secară 57,7 - -
După răsărire, nevoia de apă, atât din sol cât şi din aerul atmosferic creşte.
Astfel, în perioada de formare a frunzelor sau în faza de înflorire, limitele umidităţii
optime sunt cuprinse între 45-90% din cantitatea maximă de apă accesibilă plantelor
(O. Berbecel şi col. 1970). Stratul de sol, în care este necesară o umiditate optimă,
creşte treptat cu adâncimea de pătrundere a rădăcinilor şi anume de la 20 cm în faza
de 2-3 frunze, până la 50-70 cm în faza de înfrăţire (cereale păioase) şi formarea
frunzelor (prăşitoare).
În fazele de consum maxim a apei din sol (formarea paiului, frunza 10-12 cm,
înflorire, maturitate în lapte) limitele umidităţii optime sunt mai apropiate de
capacitatea solului pentru apă accesibilă şi mai puternic diferenţiate de la o cultură la
alta. După faza de maturare în lapte, cerinţele faţă de umiditate, la majoritatea
culturilor scad treptat.
Rezultă că în anumite faze în cursul perioadei de vegetaţie consumul de apă
este cel mai ridicat. Lipsa apei în aceste faze denumite “critice” provoacă dereglări în
metabolism cu repercusiuni însemnate asupra cantităţii şi calităţii producţiei.
10
Dar, cantitatea de apă absorbită de către plante este cu mult mai mare decât
cea necesară proceselor de nutriţie, deoarece o mare parte se pierde prin transpiraţie.
Pentru caracterizarea cantitativă a acestui proces se folosesc indicii: coeficient de
transpiraţie, care este raportul dintre cantitatea de apă consumată de plantă şi
greutatea substanţei uscate a acesteia, şi consum specific, expresie a coeficientului de
transpiraţie raportat la unitatea de biomasă formată, exprimat prin numărul unităţilor
de apă necesară producerii unei cantităţi de substanţă uscată (C. D. Chiriţă, 1974).
Cantitatea de apă absorbită de către plante depinde şi de accesibilitatea apei
din sol, care este în funcţie de formele de legătură ale acesteia în sol, de forţele care
acţionează asupra ei.
La stabilirea măsurilor agrotehnice importanţă mai mare prezintă următorii
indici hidrofizici: capacitatea totală pentru apă, capacitatea de câmp şi coeficientul de
ofilire. Umiditatea solului corespunzătoare coeficientului de ofilire, reprezintă limita
inferioară a conţinutului de apă accesibilă din sol. În general, plantele de cultură
absorb apa din sol, cu o forţă de 15 maxim 20 atmosfere, iar sub valorile
coeficientului de ofilire este reţinută la suprafaţa particulelor de sol cu o forţă de
sucţiune mai mare.
Apa accesibilă plantelor este cuprinsă între valoarea coeficientului de ofilire
şi a capacităţii de câmp pentru apă (intervalul umidităţii active). Cele mai favorabile
condiţii de viaţă pentru plante se crează când umiditatea solului are valori cuprinse
între 70-80% din capacitatea de câmp pentru apă.
În ceea ce priveşte sursele apei din sol acestea sunt: precipitaţiile atmosferice,
apa freatică, apa de irigaţie şi o cantitate mică rezultă din condensarea vaporilor de
apă din porii solului.
Principala sursă o constituie precipitaţiile care în ţara noastră însumează, în
medie, 638 mm anual.
Apa freatică aflată la 3-4 m, poate fi folosită de plante datorită ascensiunii
acesteia prin capilare. În funcţie de textură, apa poate urca prin capilare până la 2-4
m într-un sol argilos, până la 1,5-3,0 m într-un sol lutos, până la 1,0-1,5 m într-un sol
luto-nisipos şi până la 0,5-1,0 m într-un sol nisipos.
Sursa principală de completare a cerinţelor plantelor, acolo unde apa
provenită din celelalte surse nu este suficientă, o constituie apa de irigaţie.
Cât priveşte consumul apei din sol se distinge un consum productiv, respectiv
apa absorbită de către plantele de cultură şi un consum neproductiv, apa absorbită de
către buruieni.
11
Pierderile de apă se datoresc scurgerii acesteia la suprafaţa solului, infiltrării
în profunzime şi datorită evaporaţiei. Prezentăm în continuare principalele măsuri
agrotehnice utilizate pentru îmbunătăţirea regimului de umiditate al solului.
Aplicarea unui sistem raţional de lucrare a solului şi în primul rând arături de
vară şi de toamnă pe toate suprafeţele arabile, contribuie la înmagazinarea şi
păstrarea unor cantităţi mari de apă în sol. Pe aceste arături se vor aplica în vară şi în
primăvară lucrări superficiale cu scopul de a împiedica pierderile de apă prin
evaporare.
Un obiectiv principal ce trebuie urmărit prin lucrările solului, de bază şi de
întreţinere, îl constituie combaterea buruienilor care printre altele, consumă cantităţi
mari de apă în detrimentul plantelor cultivate.
Aplicarea corectă a îngrăşămintelor, pe lângă faptul că asigură hrana necesară
plantelor, contribuie la economisirea apei, pe unitatea de produs, deoarece consumul
specific este mai redus.
Mulcirea solului, cu diferite materiale pentru a împiedica evaporarea apei, se
foloseşte în special în legumicultură sau culturile tehnice valoroase.
Prin lucrările de semănat se crează plantelor posibilitatea utilizării mai
eficiente a apei din sol, respectând epoca de semănat, adâncimea de încorporare a
seminţelor, folosind metoda de semănat cea mai corespunzătoare etc. De asemenea,
folosirea hibrizilor şi soiurilor timpurii, rezistenţi la secetă asigură economisirea apei.
Măsura radicală prin care se intervine direct şi eficace în asigurarea plantelor
cu apă în cantităţi corespunzătoare în special în zonele de stepă şi silvostepă, o
constituie irigaţia.
Pe solurile cu exces de umiditate se vor lua măsuri de afânare a acesteia prin
lucrări agroameliorative, drenaje, desecări etc.
1.5 Solul ca mediu pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
Condiţia esenţială pentru obţinerea de recolte mari la unitatea de suprafaţă o
constituie fertilitatea solului.
Fertilitatea solului, ca noţiune generală este însuşirea acestuia de a asigura
plantele cu apă şi substanţe nutritive pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Elementul de bază al fertilităţii îl constituie structura solului deoarece ea
influenţează nu numai condiţiile fizice, aeraţia şi regimul de hrană ci şi
12
accesibilitatea substanţelor hrănitoare pentru plante, descompunerea materiei
organice din sol şi toată activitatea microbiologică.
Prin structura solului (C.V. Oprea, 1968) se înţelege modul de grupare şi
aşezare la un loc, în agregate, a elementelor granulometrice elementare. Aceste
particule elementare se leagă între ele prin coloizi organici, organo-minerali,
respectiv prin humus, argilă, hidroxizi de aluminiu (Al) şi fer (Fe) ş.a.
Dintre tipurile de structură, structura glomerulară şi cea grăunţoasă asiugură
cele mai bune condiţii de sol.
Structura solului influenţează asupra porozităţii acestuia. Astfel, într-un sol cu
structură stabilă se realizează un raport favorabil între porozitate şi faza solidă şi
anume de 1:1, iar în cadrul porozităţii se realizează un raport favorabil între porii
capilari (70%) şi porii necapilari (30%). Această porozitate ideală (C.D. Chiriţă,
1974) asigură o capacitate suficient de ridicată atât pentru apă cât şi pentru aer, o
circulaţie bună a apei, un schimb activ de gaze între sol şi atmosferă, o coeziune
moderată a solului.
Un sol normal, cu un raport optim între porozitatea capilară şi necapilară, se
spune că este elastic datorită aerului care pătrunde între agregate, precum şi a CO2,
rezultat în urma descompunerii materiei organice din sol.
Coeziunea, forţa de atracţie, care se manifestă între particulele de sol de
aceeaşi constituţie sau de constituţii diferite, creşte de la solurile cu structură
glomerulară, poroase, la solurile argiloase, nestructurate.
Solurile cu structură, având o coeziune mică, se lucrează uşor, fără consum
mare de energie, iar brazda în urma plugului se revarsă şi se mărunţeşte uşor. De
asemenea, solurile cu structură de agregate stabile se caracterizează prin adeziune
(proprietatea solului umed de a adera la piesele active ale uneltelor agricole) redusă
şi ca urmare opun o rezistenţă mai slabă în timpul lucrului. Se apreciază că la solurile
structurate adeziunea scade la circa ½ faţă de cea a solurilor cu structură
pulverulentă.
Cauzele care provoacă degradarea structuriii solului pot fi grupate în:
cauze mecanice, fizico-chimice şi biochimice.
Dintre cauzele mecanice cele mai frecvente care distrug agregatele solului
sunt: frecarea cu piesele active ale maşinilor şi uneltelor agricole în timpul lucrărilor,
deplasarea repetată pe câmp a tractoarelor şi maşinilor agricole, acţiunea picăturilor
de apă provenită din precipitaţii (în special ploi torenţiale) şi din irigaţii, lucrarea
solului la umiditate necorespunzătoare, etc.
13
Printre cauzele fizico-chimice trebuiesc amintite: scăderea sub o anumită
limită a cationilor bazici coagulanţi, formarea humusului acid care favorizează
dispersia şi migraţia argilei.
Dispersia argilei, şi ca urmare scăderea numărului de agregate stabile, are loc
şi în situaţia când se practică o fertilizare excesivă cu îngrăşăminte potasice care
conţin sodiu, a sulfatului de amoniu etc., precum şi prin folosirea la irigat a apelor
care conţin mult sodiu.
Cauzele biochimice sunt legate în special de cerinţele plantelor faţă de
substanţele nutritive şi de procesele microbiologice din sol. Pe această cale structura
solului se poate deteriora când se efectuează lucrări repetate, ca în cazul ogorului
negru, deoarece se realizează o aerisire accentuată şi se intensifică descompunerea
humusului de către microorganismele aerobe. De asemenea, sunt plante de cultură
care lasă în sol foarte puţine resturi organice, cum ar fi inul pentru fuior, sfecla etc.
Mijloace pentru menţinerea şi refacerea structurii solului.
Introducerea asolamentelor raţionale cu plante care pot păstra şi îmbunătăţi
structura solului ce alternează cu plante ce refac şi păstrează mai slab structura.
Aceste aspecte depind de felul sistemului radicular al plantelor, de durata perioadei
de vegetaţie, de lucrările solului, de îngrăşămintele folosite etc.
Un rol deosebit îl au gramineele şi leguminoasele perene, care determină
îmbunătăţirea stabilităţii hidrice a structurii solului cu 5-25% (A. Dorneanu, 1976).
Rol important în refacerea structurii îl are şi îmbogăţirea solului cu materie organică
proaspătă (nehumificată) prin aplicarea îngrăşămintelor verzi şi a gunoiului de grajd
semifermentat. Prin descompunerea materiei organice de către microorganisme, se
formează substanţe organice aglutinate de tipul polizaharidelor, care stabilizează
agregatele existente şi înlesnesc formarea de noi agregate.
Îmbunătăţirea structurii solului se poate realiza şi prin aplicarea
amendamentelor de calciu pe solurile acide, a gipsului şi fosfogipsului pe sărături.
Calciul contribuie la coagularea coloizilor şi formarea agregatelor în care predomină
microagregatele.
Lucrarea raţională a solului, acoperirea cât mai prelungită a acesteia printr-un
covor vegetal dens, printr-un strat de materiale organice sau alt strat protector, cu
caracter de “mulci”, constituie de asemenea mijloace pentru menţinerea şi refacerea
structurii solului.
14
Structura solului poate fi refăcută şi pe cale artificială, folosind diferite
substanţe sintetice numite criliumuri, dar întrucât acestea sunt costisitoare,
deocamdată, procedeul nu s-a extins în producţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu